hyperliteratura

către un anumit blogger -„scriitor”

Amice,

- când preiei un text al unui autor, te gândeşti că poate şi acel autor trebuie întrebat, dacă (întâmplător) e în viaţă? Mă refer la poemele pe care i le promovezi în traficul blogului tău, din considerente nobile, fireşte.
- când îţi amesteci încercările poetice printre poemele preluate, nu ţi se pare că te pui pe picior de egalitate cu nişte autori cu care nu poţi fi alăturat altfel?
- când preiei fără să citezi din reviste (că doar nu le citeşte nimeni, zici), nu ţi se pare că trebuie măcar să indici sursa (valabil şi pentru fotografii, înregistrări audio şi video) ? Măcar fii generos până la capăt, dacă tot eşti generos să incluzi munca altora în traficul tău cu multe zerouri
- când afirmi că gaşca ta de nu ştiu câţi specialişti construieşte „cel mai bun”, „cel mai tare”, „cel mai cum vrei tu” site / blog /portal, nu te-ntrebi câţi dintre voi merită măcar cu indulgenţă încadrarea literară? Şi ce înseamnă un astfel de site cu scriitori nerecunoscuţi ca atare, dar cotat prin blogosferă literar doar pentru că internetul e un teren de joacă generos?
- când dai lecţii despre cum se face şi cum se drege, cum se afirmă şi cum se mănâncă pe pâine, nu e mai corect să completezi că vorbeşti din auzite şi la mâna a doua, pe cvasiexperienţe dobândite prin eşaloane inferioare ale promovării, pentru că nu prea există scriitori importanţi care să-ţi crediteze apartenenţa literară sau edituri şi reviste importante care să te fi avut în portofoliu?
- când decretezi moartea revistelor literare şi supremaţia incontestabilă (spui) a blogului tău minunat, n-ar fi bine să menţionezi că nu prea ai auzit de ele (de citit nu se pune problema), că nu prea ai avut acces la ele şi, ce mai!, nu prea înţelegi care e rostul unei publicaţii?

Nu ştiu câte bloguri lucrează în acest moment cu sistemul pe care-l numesc „cu acordul autorului” şi nici nu vreau să fac acum o pledoarie pentru asta. Se subînţelege că e o chestiune de minim profesionalism. Aşa cum, atunci când publici un material pentru o publicaţie, nu dai buzna cu acelaşi text pe blogul personal înainte de apariţia textului tipărit. E o înţelegere tacită. Surprinderea mea e următoarea: mici revistuţe personalizate, blogurile multora devin kamikaze internautice care tind să înlocuiască nu doar tradiţia (revistele pot trăi bine-mersi şi doar în variante electornice), dar şi regulile pe care le consideram nescrise şi valabile ale jocului. Doar că, goana pentru branduire, le transformă în tarabe de multe ori cu ştiri şi materiale reciclabile, gata să aducă avantaje de imagine proprietarului, nu neapărat autorului. O dovadă că respectul faţă de autor (individual sau colectiv, cazul revistelor) e doar pe hârtie.