hyperliteratura

În loc de prefaţă (1)

Scurtă justificare

Multă lume o să creadă că sînt nebun, dar am senzaţia de multă vreme că viaţa mea interferează, într-un chip absolut straniu, cu viaţa altcuiva, că sunt momente cînd trec în altă dimensiune şi trăiesc senzaţiile şi stările groaznice ale altcuiva.
Toate senzaţiile mele sinistre de hăituit fără scăpare, de pildă, pe care prietenii mei le cunosc cu prisosinţă, nu sînt justificabile total din perspectiva lumii în care trăim azi – m-o fi urmărit şi pe mine SRI-ul, poate chiar a încercat să mă otrăvească, la începutul lui 2000, la crîşma Muzeului Literaturii (cînd mi-au căzut brusc cei doi canini de sus), dar condiţiile sunt totuşi un pic altele decît cele de pe vremea regimului ceauşist, sunt mulţi oameni care înţeleg ce vreau să fac eu, iar cînd a fost vorba de intentarea unui proces împotriva mea sub acuzaţia de defăimare a simbolurilor naţionale, mi-au sărit în apărare atît preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor – Laurenţiu Ulici, cît şi cel mai cunoscut critic român – Nicolae Manolescu.
Acele senzaţii sinistre nu se pot explica în realitatea de acum. Le-am opus un autism feroce şi o slujbă riguroasă, mecanică şi, de vreo doi-trei ani părea că am scăpat de ele. Anul trecut, însă, cu puţin înainte de plecarea mea de la ziarul Gândul, le-am retrăit cu o intensitate la care nu credeam să ajungă vreodată. Maşinile şi oamenii mă urmăreau pe stradă, tot ce se vorbea în jurul meu era legat de mine şi de o presupusă vină a mea etc. Urmarea o ştiţi – o scrisoare electronică de la Dumitru Crudu, apoi „fuga” la Chişinău şi fondarea revistei „Stare de urgenţă”. Tot timpul acesta – din octombrie (sau chiar septembrie?) anul trecut pînă acum – m-am simţit mai mult ca niciodată pînă acum comunicînd cu o entitate stranie, un spirit, o structură psihică pe care nu puteam decît să o aproximez. Din cauza mai multor lucrui inexplicabile ajunsesem să cred că securitatea şi-a pus parapsihologii sau cine ştie ce instrumente radiante pe capul meu, încercînd să-mi distrugă creierul… Chiar plecarea în Basarabia are ceva inexplicabil, ceva halucinant în ea. La Chişinău m-am liniştit, deşi, la fel de bizar, mă trezeam pe străzi căutînd lucruri pe care nu le cunoşteam, întrevăzînd lucruri pe care nu aveam cum să le cunosc, interferînd iar, de data asta într-un chip mai uman, cu această entitate stranie.
Ieri am aflat alt lucru straniu, de data asta lămuritor: locuiesc în apartamentul în care a stat vreme de trei ani Alexandru Monciu-Sudinski. Mai mult – dorm în camera în care a dormit el, exact în acelaşi fel – pe o saltea întinsă pe jos – şi mă învîrt fumînd şi bînd cafele şi alcool pînă tîrziu în noapte în aceeaşi bucătărie în care el făcea gesturi aidoma cu ale mele. Am aflat asta de la prima lui soţie, Cornelia Bucur, fostă profesoară de engleză la Şcoala Americană, acum vecină a mea (ea şi tatăl ei avuseseră două apartamente pe acelaşi palier). Şi mi-a spus aceste lucruri doar pentru că e într-o situaţie tristă – tatăl ei de 97 de ani e pe moarte, iar eu mă duc să o ajut să îi schimbe scutecele. Asta a împins-o la mărturisiri, altfel căsnicia ei ratată era un tabu. (Tatăl ei, inginerul Ion N. Bucur a fost şi el pasionat de literatură – pe lîngă o mulţime de cărţi tehnice a publicat şi cinci romane istorice, despre daci. Cea mai interesantă poveste a lui e cea legată de bombardarea Atelierelor Griviţa, cînd, profitînd de funcţia de maistru pe care o avea la acea dată, a cerut conducerii să le dea drumul oamenilor acasă, pe răspunderea lui. Conducerea a acceptat. La cîteva ore după asta atelierele au fost rase de pe faţa pămîntului. Vecinul meu a primit de la muncitori, în semn de mulţumire, un crucifix foarte frumos şi foarte valoros, pe care îl ţine la loc de cinste în casă.)
Să mai spun doar că am cumpărat acest apartament absolut întîmplător, urmare a unui anunţ din „Anunţul Telefonic”, pe vremea cînd preţurile locuinţelor şi creditele le mai erau accesibile oamenilor obişnuiţi. Nu pot să nu spun totuşi că am simţit „ceva” intrînd în el, că mi-am dorit neapărat să locuiesc aici. Prietenii mei ştiu despre ce e vorba – sînt „mai ciudat”.
Revin la povestea mea: vecina mea nu s-a împăcat multă vreme cu stilul de viaţă boem a lui Vnuk Monciu-Sudinski, aşa că relaţia lor s-a încheiat la trei ani de la căsătorie (e şi perioada pe care a petrecut-o Vnuk în casa mea, făcînd aceleaşi gesturi pe care le fac eu azi).
De ce îi spun Vnuk? Pentru că aşa îi plăcea lui să îi spună apropiaţii şi am motive întemeiate să mă consider un apropiat al lui. Vnuk înseamnă „nepot” în limba rusă, şi îi plăcea să i se spună aşa pentru că îşi iubea enorm bunicii – refugiaţi basarabeni cu ascendenţă pe jumătate bulgară. Unul dintre faptele inexplicabile, despre care vă spuneam la început: deşi colegii mei de redacţie m-au rugat să îl scoatem din caseta redacţională pe „Nepotul Crocodilului Ghena”, am ţinut morţiş la apariţia lui acolo, tocmai pentru că mă simţeam „în comunicare” cu această entitate bizară despre care vorbeam. Simţeam că revista „Stare de urgenţă” ca şi toate faptele pe care le-am făcut în perioada înfiinţării ei nu era/-u numai ale mele. (Crocodilul Ghena – de care am auzit prima dată de la soţia mea, Domnica, pentru că ea îl citise în copilărie – e un personaj delicios al unei poveşti şi al unei serii de desene animate ruseşti – un crocodil care, după slujba :) de la grădina zoologică, se plictisea groaznic şi se simţea foarte singur, aşa că dă un anunţ în ziar în care cere să cunoască alte fiinţe care se simt singure, ele vin, în frunte cu Ceaburaşka, un animal care nu fusese primit la grădina zoologică pentru că nimeni nu ştia exact ce e. Împreună cu aceşte noi cunoştiinţe, Crocodilul Ghena construieşte o casă dedicată celor care nu au prieteni. Numai că… la sfîrşitul experienţei îşi dau seama că ei nu mai sunt dintre cei care nu mai au prieteni, pentru că între ei s-au legat relaţii puternice. Un mesaj mason, livrat în bomboana unui desen animat foarte frumos.) Prietenii de la Chişinău mă rugaseră să îl scot pe „Nepotul Crocodilului Ghena” pentru că lor li se părea că „e o ponată consumată în Basarabia”. Am refuzat.
Nepotul Conciu a publicat trei cărţi în România: Rebarbor, proză scurtă, 1971, Editura Eminescu, Caractere, interviuri imaginare, 1973 şi Biografii comune, interviuri imaginare, 1974. Conform lui Ion Manolescu, prima dintre acestea a fost topită, fapt care l-a determinat pe autor să treacă la aceste „interviuri imaginare”, pe care le publica drept reale şi care îi acopereau cumva adevăratele intenţii artistice. Conform vecinei mele… ultima lui carte, una tot de interviuri imaginare, care nu se găseşte pe lista cărţilor publicate de el, a fost topită înainte să apară pe piaţă. Acest fapt l-ar fi determinat să fugă în Suedia. În Suedia, Vnuk Conciu-Sudinski s-a recăsătorit, cu o româncă fugită şi ea acolo şi a făcut cinci copii. Potrivit lucrurilor aflate de prima lui soţie ulterior, de la o vreme încolo scriitorul nu mai comunica cu nimeni şi îşi petrecea zilele în aceeaşi încăpere, citind o veche biblie rusească. Dintr-un interviu acordat revistei 22 de Dan Shafran aflăm că din 1992 Vniuk şi-a abandonat familia şi a ales să trăiască pe străzi, copil al lui Dumnezeu.
Trebuie să pomenesc neapărat episodul din 1978, cînd Vnuk a intrat în greva foamei ca să îşi apere un fost coleg de facultate şi de boemă – Cezar Mititelu, intelectual nonconformism prins în cleştii Securităţii, care făcea, se pare, experimente medicale dubioase pe el.
Despre toate astea voi vorbi pe îndelete, pe măsură ce faptele se vor aduna şi limpezi. Deocamdată îi rog pe toţi cei care l-au cunoscut pe Vnuk şi pe toţi cei care i-au cunoscut familia în Basarabia, apoi în Suedia, să ia legătura cu mine: +40748915944 marius.ianus@gmail.com . „Viaţa şi gîndurile lui Vnuk Monciu-Sudinski “ e o carte scrisă deja în cartea destinului meu – voi scrie şi despre asta. Nu credeam să ajung vreodată să scriu proză, dar se pare că n-am încotro.
P.S.: Citesc acum „Rebarbor”, o carte pe care ar invidia-o chiar cei mai străluciţi dintre prozatorii noii generaţii. O tăietură a frazei impecabilă, un ritm nebunesc, cuvinte alese cu precizie chirurgicală. În plus, o proză mult mai „nouă”, mai proaspătă decît cea a Generaţiei ’80.

Citeşte continuarea – capitolul 1.2 (link)

Le mulţumesc tuturor celor care s-au ocupat pînă acum de acest caz : lui Johnny Manolescu, lui Mitoş Micleuşanu, lui Eugen Istodor, revistei Tiuk !, lui Melus Negrescu etc