Mi-a fost dat să văd
Oameni tăiaţi de-a lungul şi de-a latul
cu oasele zdrobite metodic
îngropaţi de vii
în cimitirul Buna-Vestire
preotul crucificat cu braţele
strâns legate între ele şi sexul în gură
pământul miroasea a cadavre în putrefacţie
acum este vremea caderii
si a decuplarii. seneslav este
ca un copac cu crengile plecate:
pasari se aseaza pe
timp de iarna ciugulind uneori
câte o firmitura sau
câte un bob de roua. citeşte mai departe »
Simt dragostea la fel c-o heroină
Şi-mi iau cu tine pe-nserare doza ;
Urcă spre ceruri fumuri de lumină,
Eu urlu luna care-mi dă psihoza ; citeşte mai departe »
Se spune ca la inceput a fost cuvantul…”la inceput” poate fi corelat, la nivel semantic, cu formula magico-mitica prezenta in basm “a fost odata ca niciodata”…”la inceput?”…care inceput? Daca se va face apel la textul din care s-a extras acest enunt, se va observa ca titlul acestuia, “Geneza” e mai mult decat semnificativ. “La inceput” adica “la origine”… “A cui origine?” A existentei bineinteles…ca si a non-existentei: “La-nceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta”…Adica a fost odata, cand nu era nimic, nici oameni, nici animae, nici vegetale…nimic altceva decat cuvinte…Prin urmare, cuvintele se bucura de o existenta apiorica obiectelor pe care le desemneaza. Putem oare vorbi atunci despre o autonomie a semnificantului, a formelor, dincolo de sensuri? Desigur, avand in vedere ca, neexistand constiinta umana care sa creeze concepte, totul se reduce acandva la forme= cuvinte, perfect egale cu ele insele, ireductibile( la semnificant versus semnificat), doar semnificant=semnificat…
La un moment dat insa, Forma nu si-a mai fost autosuficienta si a nascut un continut, numit semnificat=sens=existenta. Dar acest continut, odata nascut…s-a tot indepartat de origine, de semnificant, de Forma Mater si a tins mereu spre autonomie, egoism al libertatii, al autosuficientei, transformandu-se, la randul sau, in Forma, dar de acesta data, tot mai lipsita de unitate, de autonomie, “murind” in tot mai multe continuturi= Forme=continuturi noi=Forme noi etc. Astfel se ajunge la teoria semnelor lingvistice…
in timp ce cuvantul originar se dovedeste creator, semnul omoara sensul prim (adica pe el, pe Cuvant), devenind ceea ce unii au numit simbol. Cuvant>Semn>Simbol. (va continua)
fragment de autenticitate
bucata rupta din cerul meu
poemul meu care nu reuseste
sa spuna nimic
iar mi s-a stricat modjoul
cand andrei gheorghe
o face pe sfantul gheorghe
yoo, man… ar spune eminem
cu gura plina de vorbe
please stand up
cose i`m slim shady
i`m cleaning in my closet
i`m sorry mamma
cose i hate you
you never admit you`re wrong
i`ve never understood
the role i`ve been given…
e un ocean intre noi
pentru totdeauna
si te strig
descopar soarele in mare
si nu-l mai las sa rasara
si dumnezeu a poruncit
sa se faca noapte
ochii tai imi lumineaza
calea de-a pururi se stie
padurea inscorbura mare
ma prinde-n capcana
vanat mult poftit
imparate luminate
e gustoasa mancarea?
iar mi-a scapat soarele
din undita… pestisor de aur…
sînt un bărbat normal, înalt și sănătos. cu aspect interesant
dar asta nu contează prea tare. mama mea e fericită
și femeile mele sînt fericite. iar în spital oamenii întorc capul
și le simt privirile moi și calde lipindu-se de mine. e un fel de bine,
ca la o înmormîntare care se termină cu bine. și repede.
merg pe culoarele spitalului, prin secția arși.
sute de flori își deschid boboci roșii prin pansamente. bărbații icnesc
la vederea mea, femeile își întind spre mine mîinile cioplite. este iod,
cu siguranță iod este mirosul acela, un fel de parfum al vieții
încercînd să învingă celălat parfum.
la pediatrie copiii sînt absorbiți de o ciudățenie de joc. întinși pe paturi
scuipă bucăți de plămîn. fac schimb de medicamente și cred
în mine și în portocale. mai mult în fructe decît în oameni.
o fetiță cu păr negru vrea să îmi dea cîteva șuvițe. poate ultimele.
ochii ei de fier înroșit îmi transpiră palmele.
cînd mă ating, cineva îmi face injecția letală.
de obicei nu stau mult, doar cît să iau oftatul unei infirmiere
drăguțe. dragostea e un fel de alhzeimer, întotdeauna alți oameni
alte decoruri, doar durerea aceea cînd nu-ți aduci aminte
cît mai ai de trăit.
De câteva zile pe www.egophobia.ro puteţi citi EgoPHobia #25, care cuprinde:
~ editorial
>>> Sorin-Mihai Grad – Douăzeci de ani degeaba?
~ invitat
>>> Sorin-Mihai Grad – Andrei Ruse – invitatul din EgoPHobia #25
>>> Morgothya – Interviu cu Andrei Ruse
>>> Morgothya – soni sau eseu despre moarte
>>> Patrick Călinescu – soni: romanul jumătăţilor de împliniri
>>> Igor Ursenco – Black Iovv
>>> iQ666 – high16 citeşte mai departe »
I. Viaţa mea sexuală pe înţelesul tinerelor năstruşnice
Cînd mă trezesc fac un duş cu o esenţă de baie puternică. Ăsta e primul secret ca să faci fericite femeile. În timpul actului sexual simţul olfactiv e de nu ştiu cîte ori mai dezvoltat. Aşa că partenerii trebuie să miroasă bine.
După duş, arunc o privire în pat să văd dacă noaptea s-a lăsat sau nu cu vreo pradă.
Glumesc. Ştiu deja dacă e sau nu cineva în pat. Aşa că mă duc să fac cafeaua. Pentru una sau două persoane, în funcţie de împrejurări.
Dacă o fac pentru două atunci nu pun zahăr. Pun ceşcuţele pe o tavă colorată, zahărul lîngă, linguriţele, şi mă prezint cu tot arsenalul ăsta la căpătîiul respectivei.
Tipei îi ia jumătate de oră să se întindă.
După ce se întinde o jumătate de oră, mai cască o data, demonstrativ, zgomotos.
– Vai, pisi, mi-ai adus cafea?
Niciuna n-a avut niciodată altă replică.
Doar felul în care îmi spun variază, de la „coconel”, la „pupic mic”.
Imi canta in gandu-mi, balade de demult,
Pierdute in codrii, pierdute in timp
Se aude in glasu-ti, un planset stravechi
Il iubesc si ador…sarut, nu omor. citeşte mai departe »
“De trei ori să fi prădat tătarii ţara în lung şi-n lat, de trei ori să fi căzut ca nuorii locustele pe lanurile înflorite ale României, totuşi n-ar fi produs pagubele pe care le aduc doi-trei ani de administraţie roşie.
Într-adevăr, dacă n-ar exista bietele tribunale cari de rău de bine tot sînt o ameninţare permanentă pentru aceşti oameni şi cari, cu toată starea precarie şi pururea primejduită a judecătorilor, tot îşi fac datoria cînd lucrurile se deoache, am asista la anarhia cea mai deplină de la un capăt pînă la altul al României.
E o datorie imperioasă pentru d. Cogălniceanu de-a curăţi atmosfera administraţiei judeţelor de mirosul de penitenciar răspîndit pretutindenea de partidul Warszawasky-Mihăilescu. Pe calea acestor schimbări l-ar binecuvînta poporul întreg, l-ar sprijini presa şi opinia publică în genere. Administraţia a devenit o adevărată pată pentru ţara aceasta, o pepinieră de candidaţi de penitenciare, un loc de refugiu şi de impunitate pentru cei ce au părăsit temniţele sau pentru cei cari sînt în perspectivă de a intra în ele de acuma-nainte. Ştim că trebuie un curaj extraordinar, cînd ai pe un Lecca sau pe un Stolojan alături, de-a mătura fără cruţare lepădăturile societăţii cu cari roşii pretind a administra, ştim că acest soi de oameni e-n stare a-ndrepta pistolul asupra pieptului unui ministru care ar încerca să-i înlăture, ştim asemenea că nu d. Brătianu, ci aceşti oameni sînt cei cari stăpînesc ţara, exercitînd o estremă tiranie asupra şefilor lor chiar; dar acest înalt curaj civic d. Cogălniceanu trebuie să-l aibă. Da, va avea în contră-i banda de exploatatori roşii, dar în tabăra sa ar fi ţara întreagă, sugrumată de adepţii lui Pazvantoglu.
Această satisfacere e datorită ţării întregi. Celelalte ramuri de administraţie publică, oricît de rău împînzite ar fi cu oamenii silei, au totuşi legi organice cari le fac contrabile. Dar în administraţia atîrnătoare de Ministeriul de Interne controlul lipseşte cu desăvîrşire.
În privirea administraţiei în sensul restrîns al cuvîntului România e dată în prada unei esploatări şi a unei silnicii nemaipomenite, pe care d. Cogălniceanu, ca om cu experienţă politică, trebuie si(n)gur să le fi cunoscînd.
Ne vine greu de-a vorbi de această administraţie roşie, căci de ruşinea şi cangrena ţării noastre sîntem siliţi a vorbi. Dorim din inimă ca d. Cogălniceanu să ne dea ocazie de a tăcea cel puţin despre ea; căci epoca în care am putea-o menţiona cu laudă ne pare încă foarte depărtată.”
mamă un câine turbat
urlă cu vocea ta din întuneric
mă urmăreşte pas cu pas
din întuneric se apropie de mine
nu îndrăzneşte să mă muşte
doar urlă cu vocea ta
e în spatele meu
gura lui e gura iadului
gura iadului mă va înghiţi
Sînt oameni care folosesc sărăcia ţării lor în interes personal ? Cît valorează cuvintele unor moldoveni de peste Prut care-şi smiorcăiesc “ţărişoara” ? Dar ale unor indivizi care se visează securişti de pe meleagurile dîmboviţene ? http://staredeurgenta.wordpress.com/2010/01/12/fetele-ticalosiei-1/
mai ții minte cînd m-am îmbătat prima oară
nu m-ai primit în casă am dormit la ușă
pe preș în propria vomă afară era soare încă
în mine răsăreau stele un întreg
univers se rotea și mă prăbușeam în el
cînd îmi cumpărai țigări ca să nu ies din casă
numai să învăț să pot pleca în lume
în viață și apoi banii pe care mi-i trimiteai lunar
nu mi-am cumpărat mîncare și nici cărți
am vrut din nou stelele mamă
lichid cleios pe ceafă + senzația că din toate fîntînile arteziene
sînt aruncate jeturi lungi de urină,
cerul nefiresc, alb translucid, un fel de zer îndoit cu lapte
eu în mijlocul lumii, un sfîrc pe o smochină străvezie.
aerul dens – moale cînd îl atinge, se retrage pudic din calea ei,
și voalul de frică i se răsfiră în urmă, de parcă mi s-ar fi agățat
în ciulinele din piept.
o mătase invizibilă învelește mumii fără conștiință, siluete pierdute pe străzi
un stop cadru în care nimic. nimic. nimic.
nu are nume.
un joc al deformărilor -
fîntîni cu miros de mort, abur de creier cu tămîie –
căldură de biserici în flăcări.
În duminica asta ninsă am refăcut mai vechiul ritual al răsfoirii prafului din bibliotecă. Mi se întîmplă asta la fiecare început de an cînd găsesc potrivită oblojirea rănilor cărţilor bătrîne şi amestecarea cu cele noi născute în anul abia trecut. Niciodată nu am destul timp pentru acest ritual. Sunt prea multe de răsfoit, de aranjat şi mă aleg mai mereu doar cu cîteva capitole de ici, cîteva de colo… E ca o joacă şi ţin minte că la fel ca în orice joc timpul e mereu prea scurt chair dacă e vorba de ore bune… De altfel mă uit la Ina: niciodată nu are destul timp ca să-şi termine un joc sau mai multe începute între timp…
De data asta m-am oprit cu drag şi cuvenita nostalgie la cîteva dintre numerele “revistei” “Secolul XX”. Minunăţie! Am regăsit numărul 1 din ianuarie 1962, cel în care citeam – mulţi ani mai tîrziu după apariţia sa – pentru prima oară fragmente din jurnalul lui Cesare Pavese, cum am redescoperit şi numărul 300, din decembrie 1985, dedicat aniversării revistei şi lui Samuel Beckett.
Fiecare astfel de Secol poartă sublinierile vremurilor, ale mele sau ale altora, fiindcă pe multe dintre ele le-am cumpărat din anticariate. Mi-am pierdut între timp îndeletnicirea asta a sublinerii unor pasaje din cărţi, cred din prea multă grabă însă acum văd cît de preţios este acest obicei. Amestecarea acestor linii tremurate sub fraze ar putea face obiectul unui mic studiu. Le-am recunoscut, cum spuneam, pe ale mele îngrămădite sau departe de ale altora. În creion sau cu pastă de pix albastră, neagră sau roşie. Ici şi colo însemnări pe margine, inconfundabile, cu cerneală de stilou… (O, da, unde mi-or fi stilourile?! Stilourile alea vechi, chinezeşti “cu peniţă de aur”, “scumpe”, de 100 de lei bucata sau cele mai noi, “imediat de după Revoluţie”, cu patroane? Cum o mai fi să scrii cu un stilou?…).
În primul Secol XX, la Pavese subliniam: “Singura bucurie în viaţă este aceea de a începe. Este frumos să trăieşti pentru că a trăi înseamnă a începe mereu, în fiecare clipă. Cînd acest sens lipseşte – închisoare, boală, obişnuinţă, prostie – atunci ai vrea să mori”… Teribil!
În numărul 300 am subliniat ce scria atunci Mircea Cărtărescu despre această revistă: “Cînd eşti cu adevărat la pămînt, cînd te simţi neînsemnat, cînd te retragi în vizuina ta cu soţie, pick-up şi bibliotecă, pe cînd la ferestre apele cresc precum în Buzzati şi Daneliuc, e atît de bine să deschizi această revistă şi să reîncepi cu timiditate să crezi că de fapt există soluţii la acest uriaş koan al (nomen odiosum) Vieţii. Că podul nu este o iluzie, că se poate urca pe spinarea curcubeului.” Ce coincidenţă!
poezia asta nu este despre mine
este despre cel chemat de o fată suzana
jos lângă rău într-o scoică încărcată cu maci
seminţe de cafea mere roşii şi mană
într-o noapte pentru aţipeală citeşte mai departe »
1.gestul ăla prin care își lasă piciorul
să se sprijine de scaunul meu
până când ajungem să ne folosim
altfel de cele pe care le știam
rupând asimetric distanța
cu mult mai puține cuvinte pentru EA
lăsăm trupurile să caute
continuarea în alte trupuri
și în povestea asta
ziua se agață de noapte
precum pagina pentru care
întorci pagina
Anul ăsta se încheie cam cum a început iar anul viitor va începe cum se termină acesta. Am încercat să nu mă mai prea ating de politichie şi de mersul treburilor prin ţara asta, acum mai ales, de Sărbători. Am încercat să stau departe de televizor şi de ziare dar tot mi-au mai căzut ochii şi mi-au mai trecut pe la urechi una-alta… Şi constat previzibilul: nimic nou sub soare! Îndeobşte la final de an tragi linie şi aduni, compari şi te gîndeşti că musai anul ce vine trebuie să fie mai bun. Dar cum nu s-a schimbat nimic bag de seamă că vom merge mai departe ascultînd aceeaşi fanfară; vom dansa pe aceeaşi muzică. Aş crede că vom dansa chiar mai apăsat fiindcă taraful şi dirijorul sunt mult mai determinaţi şi mai… legitimaţi pînă acum. Pentru cei cărora le place, nu-i nicio problemă şi sunt convins că se bucură de primele acorduri: ciorogîrle, prigoneli şi otevisme. Şi cum astea sunt doar de încălzire, de acordare a instrumentelor, mai încolo fericirea le va fi maximă! Pîine şi circ cît cuprinde! Pentru ceilalţi, jumătatea “afonilor”, ei nu au decît să-şi bage dopuri în urechi.
Primele ştiri ale “noului mandat” “premiero-prezidenţial” sunt: disponibilizări masive de la buget (nu că privaţii ar duce-o mai bine, ei experimentează asta de mult!), salarii de merit şi prime pentru birocraţii… şefi, Sănătatea, cu un picior în groapă (nu, nu mă refer la gripa nouă care, oricum, stă la braţ cu Criza (cea fără de măsuri anti-), nepotisme atît cît e loc, şi OTV-ul ca televiziune oficială, pardon, naţională, fără limită orară la programul de bancuri şi cu mai puţine pauze de… publicitate! Şi toate astea, cam fără nicio Opoziţie!
Cam asta e… ţara, cam ăştia suntem, cam ăştia sunt şi cu ăştia defilăm! De-o fi una, de-o fi alta… ;)
P.S. Muzichia nu are nicio legătură cu asta. Numai că-mi place, sună bine ;) E… altceva!
am coborît cu florile în braţe
cînd am intrat era bucurie mare cîteva frunze intraseră pe fereastră
se împrăştiaseră la picioarele patului
mama dormea.
rochia i se adunase sub genunchi
aveam fire de iarbă uscată pe flanel
undeva într-un colţ pe o rază sidefie de lumină
un greier rămăsese înmărmurit
mama, mama
taco a luat zece la compunere
mama, trezeşte-te
taco priveşte cu ochii lui din biluţe transparente
taco tace.
Cand locuiam in Ro am cautat mult timp anumite carti si nu intotdeuna am reusit sa le gasesc. Chiar si imprumutul era o chestiune dificila. Probabil ca lucrurile nu s-au schimbat foarte mult si de aceea m-am gandit ca as putea veni in ajutorul celor care isi doresc carti a caror coperta nu este des intilnita in estul Europei.
Ca sa nu mai lungesc vorba dau direct linkul: http://carulcucarti.blogspot.com/
Sesiune de proiecte la ICR. Comisia de anul trecut? Decimată. De ce? E simplu, în condiţiile în care la aceste sesiuni de proiecte sînt cîte poziţii, atîţia candidaţi, cineva a avut interesul ca oameni care ştiau ceva despre ce s-a întîmplat anul trecut să nu mai fie în comisie anul ăsta. Cum au fost îndepărtaţi oamenii din comisie? Cu ameninţări telefonice rostite cu un puternic accent regional, în cazul lui Ioan Es Pop. Oamenii din comisia de anul asta: nişte… aerieni narcisişti. Totul e minunat pentru ei, atîta vreme cît fac pe scriitorii şi îi bagă cineva în seamă. Termenul “Fraţii de peste Prut” se poate întinde în linişte pînă în sediul FSB-ului de la Moscova. Revista mea, “Stare de insurgenţă”, nu a putut candida. Proiectul nu a fost depus legal (şi cum ar fi putut fi atîta vreme cît eu am interdicţie în sediul ICR?). Solicitarea ca proiectul MEU de anul trecut să fie luat în considerare a fost aruncată la coş. În schimb, a fost finanţat proiectul “loz în plic” sau aşa ceva. Absolut ilegal, pentru că revista respectivă a fost este lansată în Republica Moldova la o lună după concursul de la ICR. Dar ce mai contează? ICR nu aplică legi, ci toanele securiştilor împuţiţi care s-au aciuiat pe-acolo (şi pe sub fustele cărora se ascunde măreţul antisecurist Patapievici). Acum doi ani, a trebuit să-mi smulg părul din cap un an de zile ca să fac rost de 6.000 de Euro cu care să ţin în viaţă revista Stare de urgenţă, după ce, pentru că nu apucasem s-o tipăresc, conform prevederilor ICR, pînă la sesiunea de finanţare, ei NU AU PUTUT să îmi acorde finanţare…
Stimaţi tovarăşi ICRişti, ţin să vă aigur că, indiferent de ce porcării veţi mai face, întreaga poveste a nedreptăţilor pe care mi le-aţi făcut va ajunge la CEDO.
Detalii pe: http://staredeurgenta.wordpress.com
Iarna asta încă nu seamănă cu iarna mea, aşa cum o ştiam: cu fulgi mari şi blînzi şi aproape calzi, cu pătura moale de zăpadă în care să desenez ce vreau, cu bulgării rostogoliţi pînă la forma întreagă a omului de zăpadă, cu zbenguiala ore în şir trăgînd în urmă sania Inei, cu bradul mîndru din faţa geamului meu, în haina lui nouă şi albă… O aştept, încă, să vină asemeni unor iepe albe în galop… libere… cu muzica lor veche. citeşte mai departe »
merg drept pe linie
Winehouse imi canta in casti un blues de amor
linia peronului peste care nu trece nimeni
pana cand trenul nu se opreste
pana intr-o zi cand cineva a trecut-o
si trenul Thalys a stat un pic mai mult
Îmi place să cred că ne vom reveni, vom lăsa excesul ăsta de tehnologie şi lumea va merge înainte încă cel puţin 1000
de ani, iar peste
100
sau mai mult, citeşte mai departe »
Dacă mi-ar fi spus cineva înainte de a pleca în Suedia că mă voi îndrăgosti de McDonald’s, l-aş fi declarat nebun. În România pare o chestie fără rost şi destul de scumpă. În Visby înţeleg dintr-odată democraţia McDonald-ului. Nu e prea mult spus. E singurul loc unde poate să mănînce oricine. Un cheesburger costă 10 coroane, adică 0,9 euro. Iar calitatea produselor e alta decît a celor pe care le poţi cumpăra la cîteva tarabe cu hot-dogi de 25 de coroane pe stradă. Chiar dacă trăieşti din adunatul bidoanelor de plastic şi cutiilor de metal de pe străzi poţi să mănînci bine la „Mac”. Îmi înnebunesc colegii cu odele pe care le aduc Mc-ului. citeşte mai departe »
Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală? citeşte mai departe »
Te-am aşezat într-o icoană de culoarea liniştii
fără să mă pot separa cumva de propria-mi neputinţă
îţi aminteşti, excesiv de raţională, altfel
gata în orice moment să mă lepăd de sine
precum această fereastră deschisă spre vid
prin care nici salcîmii albi de Kamceatka
nu mai sînt în stare să vadă lucrurile aşa cum sînt
cine ştie pe unde în iurtele albe ca varul
un început tăcut de lume, din aer, din pietre sau invers citeşte mai departe »
Gabi Puşcă se culcase târziu. Treburi nerezolvate îl îmbrânciseră spre ora 1:30, când deja îl usturau ochii de atâta scris la calculator. Asta după ce avusese o zi de căcat, cea mai proastă din viaţa lui. Încă de dimineaţă, când se grăbea spre birou, începuse nebunia. Îşi găsise o roată dezumflată şi pierduse o jumătate de oră se o schimbe. Apoi trebuise să urce iarăşi sus, ca să se spele. La Piaţa Romana, citeşte mai departe »
Mîine se fac 26 de ani de cînd nu a mai vrut să se lase ros de viermi – ca noi toţi, ceilalţi – şi s-a schimbat în Cuvînt. Nichita Stănescu. De fapt, el a fost mereu doar Cuvînt, a scris cu el însuşi toată viaţa-i pămînteană şi de atunci încoace, cred, reuşeşte în fiecare zi să scrie cu noi ăştialalţi rămaşi să facem la infinit mărturia sufletului şi cuvîntului lui. Nichita a numit asta “Hemografie”. Adică: “… ştiinţa pe care eu am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. (…) Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntul sufletului tău mai întîi ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.” citeşte mai departe »
Nicole, fată de provincie cu picioare
lungi subţiri şi studii superioare
se omoară după maşinile decapotabile.
Dar Nicole, fată de provincie încercată
de ispite lumeşti are câteodată gânduri
pioase. În miez de noapte, opreşte o
decapotabilă şi zâmbind sfios îi spune
şoferului: Du-mă, te rog
la cea mai apropiată mănăstire,
căci vreau să mă reculeg! citeşte mai departe »
Am vomitat imediat dupa ce am iesit din hruba
M-am uitat mirat cum barmanita si toti betivii se uitau la mine
A iesit si Penta
Si Imre
Si ma priveau de pe scara
M-au lasat sa termin si apoi m-au scos pe bulevard
M-au azezat pe o banca intre salcami si-am adormit
A venit trenul.
Un rabin carliontat care a coborat mai tarziu in Antwerpen
Apoi vocea a anuntat Rotterdam Centraal
Un pic metalizata prin difuzoarele vechi repeta
Hergaling: De internationale trein van Amsterdam Schipol en Den Haag vertrekt van
spoor 6!!!???
Alerg,
Rabinul e deja înainte.
Isi scapa ochelarii.
Eu ma impiedic si cad La picioarele ei
Si pana sa ma ridic ea dispare
Si-atunci din mijlocul pasajului
Aud trenul trecandu-mi pe deasupra capului
Cetăţeanul Marius Drăjan (Marius Ianuş) nu are dreptul să intre într-o instituţie publică (ICR – Institutul Cultural Român – sediul din Puţul lui Zamfir). E oprit la poartă la cererea pitpalacului B. Jitea, un individ care e în acelaşi timp beneficiar şi distribuitor al fondurilor pentru reviste din afara ţării şi de Ion Mircea, epigramistul clujean, ţuţărul securistului Eugen Uricaru:
De fapt, e vorba de mai mult de atît. E vorba de cîţiva dintre cei care ne-au distrus speranţa, dincolo şi dincoace de Prut.
Cîţiva dintre cei care ne-au distrus speranţa de a trăi într-o lume PRINCIPIALĂ, dreaptă şi ne-au oferit în schimb această mocirlă a hoţiei şi minciunii în care ne scufundăm. Acest gen de indivizi nu trăieşte pe altă planetă. Ei sînt printre noi: link
Mai mult decît atît, ei mănîncă banii pe care i-am cîştigat şi îi meritam noi.
De cîţiva ani, mai precis de cînd presa “serioasă” a căpătat aerul unei armate de maimuţe încondeiate, prin care diverse structuri îşi varsă ofurile şi mizeriile în creierele oamenilor, ziarul meu preferat – şi singurul pe care îl cumpăr – a devenit “Gazeta sporturilor”.
În unele zile e cam subţire, dar respiră un aer de onestitate profesională desăvîrşită. De ani buni.
În contextul în care Cătălin Tolontan a mai iniţiat cîteva campanii politice – una împotriva felului în care Guvernul PD-l numeşte şefii pe sport “din teritoriu” – cele două interviuri cu candidaţii la preşedinţie din Gazeta nu au creat senzaţia unei prezenţe extraterestre.
Ca un veritabil reporter, Tolontan şi-a luat agenda la subsoară şi s-a proţăpit în sediile de campanie ale celor doi.
Ce a făcut ca interviurile lui să fie atît de imparţiale din punct de vedere jurnalistic? (Într-o campanie atît de murdară în care atîţia de-acum pretinşi jurnalişti şi-au mîncat deontologia cu polonicul…)
Pentru Geoană, omul venea din zona presei mogulice. Probabil că a fost anesteziat şi de interviul tocmai apărut cu Traian Băsescu. În condiţiile în care jurnalişti plătiţi cu sume colosale fac campanie electorale aproape cu bîta, interviul lui Tolontan, deşi viu şi foarte inteligent, trece drept foarte aşezat şi cuminte. Inofensiv. Geoană aşteaptă şi el un interviu inofensiv cu “băiatul ăla cuminte de la sport”, cum trebuie să-şi fi spus el.
Luni, 30 noiembrie, a apărut interviul cu Traian Băsescu: link
Descărcaţi varianta audio a cărţii:
BlogoSquare