de Adrian Diniş
Mă numesc adrian şi au trecut ani buni de când nu mai scriu
îmi pare rău chiar dacă e greşeală tot ce fac
şi mă consider degeaba genial ca nu ştiu câte
alte milioane de oameni din lumea asta şi din cealaltă.
Aşadar am reuşit primul pas spre vindecare,
chiar dacă nu vreau, încă simt nevoia
şi îmi înfig acul în degete ca la un paralizat până curge sânge
mici pârâiaşe, apoi cascade, dar nu mai simt nimic.
Şi nici cel mai puternic drog din lume nu mă mai ajută.
Când văd o femeie dulce ca mierea
pun un roi întreg de viespi în urmărirea ei, să îi ţină trena mai întâi.
Am rămas cu mişcarea teatrală, acrobaţiile de la circ
privesc ore în şir porumbeii de pe liniile de înaltă tensiune.
Când ursul hibernează bătăile inimii îi sunt încetinite
aşa s-a întâmplat şi cu mine. Furia s-a domolit,
apoi a dispărut şi mă simt ca o legumă.
Sunt slab, dar numai cât o plantă carnivoră.
Prin ce am trecut, recapitulez repede în minte,
viaţa într-o secundă prin faţa ochilor şi
nu regret nimic, în afară de momentele de laşitate
pentru care n-am să mi-o iert nici la Judecata de Apoi
când mă vor ispiti Câmpiile Elizee şi cazanul cu smoală.
Vreau să-i ajut pe cei nou-veniţi să deschidă ochii
înainte s-o facă într-un sicriu, îmbălsămaţi
şi îmbrăcaţi la costum când doar tortura
de-a fi îngropaţi de vii mai poate veni.
În copilărie eram un sălbatic, cu timpul m-am domesticit
atunci uram subiectele despre fete, dar când mi s-a arătat
minunea ce se ascunde în specia lor, mult mai târziu
decât la ceilalţi, am trecut de la ură la iubire
şi mai ales la o teamă curioasă, plină de respect.
Încă de când am văzut cum le ies din blugi chiloţii
când nu au mijlocul acoperit- cu fluturii de pe ei
primate zburătoare dominante din universuri
multicolore, care zburau în toate direcţiile
pe axa planetelor, a stelelor sau a voinţei mele care era făcut praf.
Dar când se întorceau spre mine teama ridicată la puteri exponenţiale
creştea şi prindeau viaţă fluturii-cap-de-mort,
despre care mai târziu am aflat că simbolizau sufletul.
Şi mai prindea viaţă capul de schelete de pe tricoul ei
şi deşi părea că mă holbez cu neruşinare la sânii ei
nu mă puteam gândi la altceva decât la moarte şi tristeţe
şi la cum o să mă părăsească mai ales că toate tipele
aveau un zâmbet, pisică de Cheshire, care îmi făcea
paranoia mea perfect justificabilă. Ştiam că sub rujul ăla
se ascunde sângele din care îşi trag vrăjitoarele tinereţea,
dar cel mai diabolic plan din lume la care am putut să mă gândesc
eră că toate plănuiesc în secret cum să se despartă de mine.
Frica de fluturi amestecată cu frica de păianjeni
de aia n-am putut să iubesc pe nimeni în afară de
cea care presimţeam c-o să mă facă să sufăr
cum nimeni altcineva toată viaţa ca după un picior amputat,
cea care avea să aprindă lumina să omoare ţânţarii
şi din când în când fluturii strânşi în jurul becului.
Până la urmă nu ştiu ce caut eu aici şi de ce vă spun toate astea,
alţii au probleme mult mai grave decât mine.
Printează
de dumitru buzatu
EL:
Te poţi îndrăgosti şi de idei, şi de imagini, şi de femei, şi de scrisul cuiva. Mereu există un dublu inaccesibil, o evaziune tungusă a cuvîntului nerostit la timp, o dorinţă acută de a-ţi provoca suferinţa prin celălalt, de a te cresta cu lama cînd te bărbiereşti… E limpede că nu-ţi place să te priveşti în oglindă! Comunismul a eliberat umilinţa rînjită şi plăcerea fecaloidă, prin teroarea imaginii perfecte, a castrat, în acelaşi timp, ca şi credinţele, strigătul, puterea de-a trînti de pereţi pe orice idiot care-ţi cotrobăieşte prin conştiinţă şi prin buzunare, sinceritatea de a-i spune unei femei, în felul tău, de faţă cu toată lumea, că vrei să i-o tragi fără preludiu. Mediocritatea mea sîngerează stazic, înviorată, ca un cadavru viu, tăiat de ageamii în sala de curs, ca un manelist cu nasu’ spart, ori cum stela din Bolintineanu! Şi, dacă mai vrei, mai am: ca funcţia poetică din proza lui Cărtărescu. De fapt, cine eşti tu, sau cine sînt eu? În iubire ne schimbăm şi hormonii şi periuţele de dinţi, şi visele, şi coşmarul regăsirii în acelaşi pat din ce în ce mai strîmt. Nu mai vreau să fiu patetic şi nici cocalar, dar, dacă tot nu accepţi teoria estetică, spune-mi: cum va arăta Lenin al tău cînd vei fi batrînă? Îi vei face operaţie estetică?
EA:
Ser o parecer… ser o paracer…
EL:
hai să ne mirosim ciorapii 1
capul la cutie!
c-am descărcat camioanele lîngă calorifer,
am tăiat franjurile perdelei,
am început să construiesc înverşunat
parcările iubirilor subterane,
între şifonier şi tocul uşii,
pentru fata desenată cu pixul…
şi ea creştea din rochiţa ei rămasă prea scurtă
şi pleca ochii sub greutatea obraznică a mingii de fotbal,
pe care o tot arucam pe nepregătite, cu atîta precizie,
de-i întunecam perechea de sori de sub tricou…
provocînd ciocniri cosmice şi ritmice de uimire,
din ce în ce mai adînci şi mai depărtate, ca un ecou…
în timp ce, somnul ne visa pe amîndoi…
şi noul univers de chihlimbar şi de rouă,
rostogolit de la unul la altul
şi canapeaua maronie
şi luna zgîriată prin crengile pădurii
şi bătaia de faruri de pe contrasens
şi schimbătorul de viteze
şi apa mirosind a fum de cauciucuri şi stele şi…
capul la cutie! că arma lui freddy
e-ncărcată.
. . .
dragostea e zilnic…
moartea din cînd în cînd…
e ca şi cum ţi-ai schimba rochia
din cinci în cinci minute
în faţa unui orb
EA:
… sau a unui regizor care vrea doar teatrul mişcării şi nu esenţa ei… Aici e rostul, un joc speculativ în structurile cotidianului, un dialog al sugestiei metafizice cu imaginea concretă a carnalului, o ratare, de data aceasta sublimă, într-un carpe diem cu sonorităţi mecanice de minutar. Dar unde-i ,,femeia”? Unde-i răsuflarea ei gîfîită? Desigur, sîntem doi actori, internauţi, care se ademenesc unul pe altul, fără convenţii şi fără prejudecăţi, doi sclavi, separaţi de interfaţa monitorului, amăgindu-se că fac dragoste după un scenariu refuzat, găsit pe-un colţ de masă.
Tu nu ştii că timpul e ca pijamaua pe care o dezbrac în fiecare noapte! Te poţi lepăda, oricînd, de ceea ce nu-ţi foloseşte deloc, ba mai mult, te-ncurcă! Doar pe Lenin trebuie să-l iau, mereu, cu mine-n pat şi… oriunde mă aflu! El este, între noi, al treilea personaj, sper să nu te deranjeze, prea tare, pasivitatea lui, aproape indolentă, fermitatea căutăturii, tăria frunţii sale boltite…
EL:
Actorul viu, cu sau fără mustaţă, cu chelie sau fără, vopsit ori nevopsit, este şi puţin idiot, tîmpit, cretin, tautologic vorbind. Sublim şi imberb, chiar crede-n iluzia jocului… trece măcar o dată-n viaţă şi pe la ospiciu! Adică trînteşte, sparge şi scuipă drept în faţă, iubeşte şi părăseşte sfîşiindu-şi cămaşa, rîzînd în hohote, căzînd în genunchi, e patetic şi cînd descuie uşa garsonierei în care locuieşte singur, şi cînd îi dă cîte-o palmă tîrfuliţei de la parter, care-l înşală cu privirea, chiar dacă îl iubeşte din copilărie. Şi, pe deasupra, mai are şi mintea zvîntată după atîtea roluri îmbrăcate şi dezbrăcate seară de seară! Cred că-i va fi mult mai uşor să devină sclavul tău; problema-i alta, care dintre noi va avea mai mult fard pe obraz?! Cine va uita, primul, replica finală, cînd celălalt îi va întoarce spatele, cine va turna apă-n pahar, zicînd că-i vin…
Oricum, eu trăiesc inflaţionist, prea des cobor utopia din scenă în viaţa mea, acolo unde datoria omoară adevărul trăit şi-mbolnăveşte de cataractă privirile oricui, îi face pe oameni să plece ochii cînd întind mîna. Cei mai mulţi se salvează la căderea cortinei… Doar eu mai cred că este o pînză de păianjen din podul îngust al părinţilor, cu sicriul pus la păstrare pentru vremuri mai bune. De aceea, eu merit să fiu iubit şi dispreţuit, scuipat şi umilit, alungat şi-mpuşcat…
Dumnezeu, niciodată, nu şi-ar fi putut închipui cît de jos i-au coborît progeniturile, nu prin crimă, ci prin tăcere, frică şi resemnare. Ce curvă disperată a devenit viaţa lor, gemînd isteric, zgîrîind, muşcînd, ţipînd pe sub scări, prin tramvaie pustii, prin păduri şi poduri de cable, prin biblioteci şi academii, la margini de pasarele, cînd trenurile treceau pe dedesupt, şuierînd prelung după fesele ei dezgolite şi, din ce în ce, mai ferme şi mai bombate. Ce hrube cu lămpi de neon, ce vuiet de cărnuri făcute şniţel cu bulanul, cîţi ani terfeliţi în lumina documentelor de partid, cîte insigne de pionier înfipte în visele copilăriei, cîţi prunci avortaţi prin bucătării, alături de borcanele cu murături, cîte orgasme encomiastice în naturelul patriei siluite prin cărţile de istorie, cîte sărbători cu moş gerilă erectus şi două portocale la pachet! Îmi vine să rîd şi să te fut , fără să te iubesc.
Printează
de Moni Stănilă
1. ochii tăi bile chinezeşti pe care n-ai voie să le-atingi
oamenii din jur pregătindu-se să mă tragă de haine
de păr ce bine că eşti astăzi aici
pipăi cu limba locurile sensibile
primele care o vor sfârşi
aerul cald pe care ţi-l strecor în ureche
cu toate cuvintele alea mari
şi apoi toţi care vor spune
prea mult prea mult de când vorbeşti
prin tubul ăsta
2. adu-mi un ceai şi n-ai decât să-ţi tatuezi
zodiacul şi data naşterii
pe coapsele mele
să mă cauţi exact peste o lună
în 28 va fi ziua peştelui
pe 21 să-mi scrii
trebuie să te văd
lumea e aşa cum o credeai
în ciclul primar
când nu puteai dormi
Printează
de Andrei Ruse
de ceva timp, lucrez la un nou proiect: MDMA16. deşi titlul inspiră spre o anumită temă, nu cred că va fi un roman despre droguri, ci despre lumea în care se învârt sau lumea care se învârte în jurul lor.
* câte ceva despre MDMA aici (Wikipedia), puţin dar util
am deschis recent blogul mdma16.ro, unde am de gând să postez multe din ce se întâmplă în afara romanului, iar după publicare, va deveni probabil locul de promovare, discuţii (&dezbateri) şamd, cum s-a întâmplat pe blogul SONIei.
puteţi vedea deja cuvântul înainte (al meu, dar şi cel al personajului principal), care ne vorbeşte “din morţi”. de asemenea, un capitol pe care l-am finalizat săptămâna aceasta, în exclusivitate (retry level?). urmează, în vară, un scurtmetraj pornind de la un scenariu legat de roman, regizat de Andrei Stăruială.
…………………………………………………………………………………………………………………………………….
(posibil synopsis)
bine, te vei întreba probabil de ce m-am întors din morţi ca să-ţi spun ţie totul. până şi faptul că e vorba de tine acum nu e tocmai o întâmplare. sună ciudat, dar vei înţelege…
asta e povestea mea. 21 mai 2009, bucureşti, o intersecţie în baicului, două gloanţe în cap, iar acum 16 ore credeam că voi prinde un dilăr mare din capitală. haios, nu?
am călcat în iad şi trebuie să-ţi spun cât de rău stau lucrurile pe-acolo. ştiu că te interesează asta, îţi pui de atâta timp tot felul de întrebări idioate, la cere nimeni nu-ţi dă vreun răspuns. şi după iad, m-am întors aici, mi-am dat seama că oamenii sunt şi mai razna. ca un muşuroi de furnici înainte de ploaie.
consideră-mă un om norocos, pentru că am avut revelaţia. alţii o fac de ani de zile, poate-i înţelegi sau nu, dar nu s-au prins de nimic. mie mi-a trebuit mai puţin de o zi şi MDMAul m-a făcut să văd totul limpede. lumea… e împărţită în două.
grăbeşte-te… în corpul meu sunt sute sau mii de substanţe care mă vor mai ţine în viaţă puţin timp, sper să apuc să-ţi povestesc totul. acum stau comod pe bancheta din spate, ei caută un loc unde să mă-ngroape.
*alte detalii pe mdma16.ro sau andreiruse.ro
Printează
de Sorin Tudor Dinco
e ridicol ce se întîmplă
pierderea asta de sînge, scrisul -
lupta cu praștia împotriva fiarei atomice
Printează
de cheguevargas
Totul e un joc, acum cred asta mai mult ca niciodată. Singura regulă a jocului e să nu-l iei prea în serios. Am ieşit din lumea în care n-am fost şi am intrat în ultima zi. Nu se mai întîmplă şi nu mai sper să se întîmple nimic. Nimic nu mai există, nici măcar ce scriu. Să stau şi să nu fac nimic pînă ajung în starea de infinit interior, asta îmi doresc în fiecare zi.
S-a sfîrşit, nici nu mai ştiu cine sunt. Eu şi Bianca ne vedem în fiecare zi , numai atunci cînd sunt îmbrăcat doar mă uit la ea. Stăm şi ne uităm unul la altul, iar ea nu spune nimic niciodată. Am văzut-o plutind în aceeaşi zi cînd m-am hotărît să las totul. Era unde ar fi trebuit să fie dacă m-aş fi aruncat. Era de plastic. O simplă bucată murdara de plastic ce nu s-ar fi topit niciodată între ţevi. Am încercat să mai trăiesc, să mă salvez din starea în care căzusem, doar Bianca mă mai poate salva, încearcă împreuna cu domnişoara Androma, în fiecare zi mi-o arată, încearcă să mă facă să cred că ea era moartă de la început. Ajunsesem să o cred, am stat cîteva zile şi acasă, dar nu m-au lăsat sa alerg încontinuu în căutarea ei şi m-au închis iar. Trăiesc numai pentru ea, plîng cînd văd păpuşi noi care-i seamănă şi încerc să scap ca să o mai pot căuta. De ce nu mă lasă tot timpul cu ea? Nimeni nu ştie nimic, nu am spus nimic nimanui, iar daca ea le-ar fi spus, în loc de camera asta şi de Androma aş fi fost într-o stare dezorientată mulţi ani, într-o cameră cu mizerabili plictisitori, care s-ar fi uitat la un televizor mic încontinuu şi ar fi ascultat muzică proastă la fel. Totul se repetă, doar Androma mai este uneori schimbată. Aş vrea să mă sinucid, aş vrea orice, nu mă mai suport, însă nici asta nu pot face. Accepţi orice, măcar ştiu că nu trăiesc pentru că aşa vreau. Mai ştiu şi că sunt ca ceilalţi, aş căuta-o pe ea, la fel ca toţi. Uneori o găsesc, uneori vine ea, apoi dispare cîteva luni în care sunt înnebunit de durere si de confuzie. Trebuie să fie de plastic, încearcă ei să mă convingă, dar ştiu ca vine cineva şi îmi ia şi singura plăcere, poate femeia care spală cearşafurile.
Printează
de dumitru buzatu
EA:
Crezi că mă poţi seduce! Liric parodiat, ludic umbrit de nemulţumiri metafizice şi tragic destituit profesoral! O tradiţie, cu irizări naţionaliste, proiectată la confluenţa istoriei cu ezitările comunismului. O vînătaie din colţul buzelor, ori un ciorap rupt în vîrf pot însemna mult mai mult decît un divorţ, sau, la fel de bine, nu înseamnă nimic în afară de ceea ce sînt, nişte semne fără un concept bine precizat, ca mirosul vieţii strînse de puţă.
Crezi că, dacă un om a trăit un timp, el şi cunoaşte adevărul acelei vremi? Pentru nostalgici, textul e ca briciul bont mînuit de un paralitic, taie-n carne vie, dar ,,scepticul de serviciu” (ha, ha, ha) îşi face treaba. De parc-ai trece strada şi unul strigă după tine: ,,maşina!” şi tu tot mergi înainte, pentru că simţi că tot aia e, ştii că tot zîmbete şi huiduieli vei culege de pe partea cealaltă. Doar mie, luciditatea şi revolta unui Dandanache, recuperat şi cinic, îmi arată pînă unde, după Adam, Dumnezeu a coborît povîrnişul plăcerilor şi puterea de-a face ţăndări o uşă neagră şi de-a flenduri cămaşa de forţă în care-ai intrat de cum te-ai născut. Parodia şi iubirea de semeni, iată două teme seducătoare, două obsesii pe care le depăşeşti bovaric, vîrînd mîinile-n buzunare şi ridicînd din umeri. Dar nu mai vrei, sau nu mai poţi să le dai un şut în their big fat ass, cînd ei îţi rîd în nas fluturîndu-ţi prin faţa ochilor noile drepturi ale omului, care, de fapt, sînt tot alea, numai că de la dreapta la stînga.
Pe de altă parte, mă îngrijorează mai mult soarta balenelor pe cale de dispariţie, încălzirea globală şi tomberoanele, superbele declaraţii de iubire, premiate la Radio 21, succesorul lui Putin, ineficienţa aparatului de epilat şi… unghia mea, ruptă în carnea ta imaginară. Totuşi, simţirea ta mă nedumereşte, mă incită… dar mi-e greu să recunosc asta.
EL:
Libertatea se pierde treptat şi se cîştigă la fel. Trebuie să-ţi mai amintesc, Şahrazado, rolul schimbat?… Tu pricepi istoria doar din cărţi, şi cărţile mint, de cele mai multe ori ca şi oamenii, merg pe dîra de rahat a vidanjei comunale – sau globale? - care se preumblă prin conştiinţele noastre pestriţe. Poţi să-mi spui de ce l-ai înnobilat pe Lenin, oferindu-i partea cea mai dorită de bărbaţi? Şi… varta, ştii ce-i naşpa? Fără să ştie, cei mai mulţi îl admiră pe el şi nu pe tine! Ei văd doar blugii, bombeul, nu şi conţinutul, istoria roşie a fluidelor zăpăcitoare de conştiinţe, universul păstos al vieţii digerate prin cabinete şi puşcării, adunări populare şi reverii puturoase şi languroase.
EA:
Mai ştiu că timpul iubirii nu e totuna cu timpul povestirii, că descrierea, naraţiunea şi dialogul taie felii pîinea cea de toate zilele, fără să hrănească pe nimeni, că mîinile tale caută tremurînd coapsele mele şi nu amintirile, trecutul pe care-l deteşti. Cred că eşti recuperabil, că poţi fi învins, că te pot cumpăra, că te pot vinde, că poţi fi chiar şi o cîrpă de şters în mîinile mele.
EL
Sigur, tu să ştergi pe jos… şi eu să mă uit la Familia Bundy, de pe linoleum, din ligheanul cu AJAX şi apă ca lacrima de crocodil. În viitorul nostru, luminos şi comunitar, domesticit de pruncul spălat la poponeaţă şi chenzina dodoleaţă!
EA:
…să fii sclavul meu şi să-l iubeşti pe Lenin..
( din vol. cu românia în bocanci, Ed. Arvin Press, Bucuresti, 2008 )
Printează
de ddm
l-am luat deoparte şi i-am spus
se lansează
sau se lasă lansat
de
Paul Cernat şi Robert Şerban
vineri, 19 iunie
ora 13:00
în Pavilionul 14, stand B 11
(asta înseamnă standul editurii Tritonic)
Lorena Lupu ne va citi câteva texte din volum
Printează
de camila bordonaba
Несколько каплeи дождя
în fiecare seară făcea prăjituri
torturi cu o mie de pişcoturi
aşezate sub forme de sfere păpădii
tulpini date cu marţipan făcea cîte douăzeci de torturi
de culori diferite roz galben şi albastru cenuşiu
în vîrful lor punea cîte o figurină
o fetiţă bătrînă cu un băieţel bătrîn
fetiţa cu o mie de pişcoturi şi băieţelul cu o mie de păpădii.
în ziare se trecea noapte de noapte evenimentele la care participa voronin
închis într-un castel de parmezan din care protestatarii rodeau în haite
se temea voronin şi îşi mai scotea capul de bunicuţ moralist
pe hubloul parmezanului ameninţînd pe romîni cu baioneta lui de alviţă.
de sus cădeau doar bucăţi topite de ciocolată
firimituri de biscuiţi şi gelatină roşie strălucind deasupra oraşului de zahăr.
Tрудно сказать, кто первым бросит тeбя
ne-am strîns unii alături de alţii
ca nişte păpuşi într-o cutie muzicală
în fiecare zi ne rotim pe acelaşi traseu
nimănui nu i se strică mecanismul doar din moment în moment aşteptăm
chipul de gargamel cu sprîncene vopsite unite la colţuri
să tragă în noi cu boabe de mazăre steaguri umplute cu petarde
peste dansul nostru din ce în ce mai strîns.
Не следуu вниз зa мноu, xвaтeт мoeгo пpoвaлa
în casele de cremă de zahăr ars ne bandajăm pielea
cu îmbrăţisări scurte imnuri sub zgomotele tobelor
în ritmul lor apăsător şi apropiat
facem dragoste în slow motion
din ce în ce mai frenetic ca nişte mecanisme blocate
Printează
de Sorin-Mihai Grad
mesaj de la Ştefan Bolea:
Vă invit vineri, 19 iunie, la ora 16, la târgul de Carte Bookfest, la standul Editurii Brumar (Pavilionul 14, Standul B11) pentru a participa la lansarea celei de-a treia cărţi a mea, Noaptea instinctelor. Este un volum de poeme scris într-o lună, după o pauză de aproape de trei ani de poezie. Vă aştept!
Printează
de Marius Ianuş
Nimeni nu poate să-mi citească gîndurile.
Nimeni nu aude cîntecul băiatului din Bezded.
Nici strigătul lui disperat.
Nici speranţa lui tristă. ( Continuare pe>>>>> http://blogme.reea.net >>>>>>>> )
Printează
de Sorin eN. Ift.
mi-aş fi dorit să fiu soldat, prietene
şi regret că
am ratat revoluţia din ‘89
am ratat 2 războaie mondiale
am ratat afganistanul
irakul
războiul din georgia…
puteam să fiu soldat…
n-o să mai citesc cărţi de război
n-o să mă mai uit la filme war
n-o să mai joc shootere trase de pe net…
eu vreau să fiu soldat, prietene…
o să dau fuga la dulap
o să caut cămaşa kaki a nu ştiu cui
o să îmi trag pantalonii de camuflaj cumpăraţi în liceu
o să caut pe sub-pat bocancii de iarnă aruncaţi în februarie
apoi,
o să dau fuga la bucătărie
căci soldaţii au arme…
o să găsesc 2 cuţite de vânătoare
o să caut în sacul cu jucării pistolul vechi cu bile din plastic …
o să desenez o patrie
şi poate un război
si voi fi soldat prietene…
să te văd atunci cum îmi strigi: luptă!
Printează
de cheguevargas
Eram singur, iar după două sticle de vin roşu, plîngeam. Aş fi vrut să mai vorbesc o dată măcar cu Bianca, să-mi explice de ce nu mi-a spus nimic înainte să plece. Nu mi-a fost niciodată frică de ea, era mult prea inteligentă ca să vorbească cu maică-sa sau cu prietenele ei, daca ar fi avut unele. Chiar şi în faţa unei sentinţe de zece ani de închisoare, aş fi mulţumit s-o mai văd, aş sta în alta închisoare, numai pentru cîteva cuvinte rîrîite. S-o aud spunînd „briofa” măcar o dată. Nu eram sigur nici dacă fusese Adelina la mine. Voiam să mă urc pe bloc, să adorm la marginea vieţii, să-mi dispară melancolia singurătăţii, manechinul să încerce să intre în mine, să mă apese somnul plasticului gol şi al pietrelor cu care l-am umplut, să nu fiu singur în ultimul spasm, întins pe cimentul moale, lichid. I-am văzut într-o dimineaţă un picior prin faţa blocului, era purtat de o mică rafală de praf, şi eu am avut grijă ca măcar ea să nu mă părăsească niciodata.
M-am oprit în faţa uşii Biancăi, fără sa bat, mi-am băgat un picior prin cartonul alb. Am vrut să păşesc şi cu stîngul, dar am căzut. Vecinul din dreapta a deschis uşa şi a închis-o imediat, uitîndu-se cu milă o clipă la mine. Stăteam culcat pe spate, cu-n picior mai aproape de ea. N-am vrut să dau înapoi, am început să izbesc cu piciorul stîng pînă am făcut o gaură destul de mare ca să încap. M-am tîrît pe spate şi am intrat. Era întuneric, geamurile erau acoperite cu smoală sau cu ceva prin care lumina nu putea trece. Am încercat să ajung la o fereastră, sau la o uşă care mă gandeam ca ar duce în balcon, însă nu era nimic. M-am aşezat în genunchi şi am plîns pînă cînd n-am mai avut lacrimi. Speram să iasă de undeva, s-o văd venind c-o lumînare, sau să-i simt numai respiraţia, încercam să mi-o imaginez, voiam ca amintirea să nu fie doar a lacrimilor lovind cimentul rece. Am mai aşteptat-o mult, încercam să cred ca ea va veni, încercam să-mi mai storc o lacrimă, puteam scoate numai un geamăt fals. Credeam că mă mai pot masturba, dar nu mai reuşisem asta de cînd plecase. Începeam să fiu sigur că Adelina era numai un vis. M-aş fi dus să vorbesc cu bunica, dar ea nu m-ar fi înţeles, s-ar fi speriat; am ieşit nervos, fără vlagă, cu dorinţa de a scăpa de ultima urmă de energie din mine. Urcam scările lovindu-mi mîna dreaptă de gratiile subţiri de metal. Cînd am ajuns la plastic, pielea de pe mînă se prelungea într-o mănuşa umeda sîngerie fară degete. Aş fi vrut să fac un schimb de viaţa cu ea, aşa că mi-am tras pielea de pe mînă şi am aşezat-o pe faţa ei, apoi pe mîna ei dreapta. Un cuţit şi ar fi devenit om, dacă şi eu aş fi vrut să mă simt mai în viaţă.
Nu trecuseră decît două luni de cînd am văzut-o prima dată pe Bianca. M-am schimbat mult, nu mai sînt ratatul care nu s-a sărutat niciodată, iar faptul că citisem Lolita înainte de a o fute, m-a scăpat de remuşcări, le-a transformat în apogeul existenţei mele. Încă mă gîndeam la cum de am reuşit atît de uşor să o fac pe Adelina să vină la mine, mi se părea imposibil să se fi întîmplat, nu puteam să cred asta, încercam să am o cît de mică erecţie, însa degeaba, asta de cîteva săptămîni. În următoarea zi mă puteam duce la şcoală, acolo aş fi putut vorbi cu ea.
Aceeaşi bancă în care stateam singur, aceeasi clasă goală, cu rîsete şi zîmbete false. Nu a venit la şcoală, nu a zis nimeni nimic de ea, doar -poate mi-am imaginat eu- profesorii strigau Lupu Adelina, oprindu-se în josul paginii şi scriind cu ciuda data de 17 martie. Era ziua mea, numai eu ştiam de ea, credeam că e bine, la fel ca toţi oamenii care gîndesc şi au încredere în ei. Fac ce simt şi încearcă să-i facă pe toţi să creadă că modul lor de a trăi e cel corect, ca să-şi mai distrugă din complexe, sau crezînd in el. Toţi sunt la fel, nimeni nu a înţeles că toţi sunt diferiţi, toţi nişte nimici fără salvare, încep să creadă în ideile lor şi le răspîndesc, crezîndu-se deţinători ai adevărului. M-am dus în casă şi am dormit pînă noaptea tîrziu. Era să uit şi eu de ziua mea, aş fi fost mîndru de nihilismul la care ajunsesem.
Eram acelaşi, timpul trecea, iar eu îmi aşteptam moartea ca orice idiot, din ce în ce mai frustrat. Curaj nu aveam, nu puteam trăi aşa cum aş fi vrut, moartea să-mi fie totul, totul sa fie nimic, frustrările-mi dispărînd printr-o viaţa libera. Un frustrat nefericit în tipare idioate, asta eram, degeaba încercam să scap de mine. Îmi trebuia puţin curaj şi puteam avea totul, însa eram numai un prost. Aşteptam şi mă făceam să cred că aşteptatul este normal, nimic nefiind salvator, perfect, totul era la fel, un amestec de plictiseli şi cîteva secunde de viaţă. „Te plictiseşti de viaţă, doar idioţii se văd într-un fel şi atat”, aşa încercam să gîndesc. Eu priveam înainte şi vedeam deja cum s-ar fi terminat cu Alina, şi asta era o idioţenie, dar eu o făceam, astfel îmi aduceam argumente pentru statul şi plînsul în faţa femeilor din ce în ce mai frumoase, însă mai neinteresante, de pe site-urile porno. Trebuia să fac cîteva lucruri simple, dar mă gîndeam că totul e complicat. E foarte trist să fii prost, nu ştii ce vrei şi motivele pentru care-ţi trăieşti viaţa atît de jos sînt atît de multe şi atît de amuzante pentru cineva căruia i te-ai destăinui, însă n-o faci niciodată. Viaţa mea ar fi putut fi alta. Să mă fi trezit şi să fi făcut tot ceea ce aş fi vrut, parcă simţeam asta şi atunci uneori, dar n-am făcut niciodată nimic.
Să mă fi dus şi să fi vorbit cu Adelina, să o sărut şi apoi să-i şoptesc că o iubesc. Ea să nu-mi spună nimic, apoi să-i mai şoptesc că totul s-a terminat. Să mă privească cu ochii săi oliv sclipitori, apoi să mergem la mine, să o iau de mînă cînd vine caţiva paşi după mine şi, fără sa vorbim, să mai facem ce am mai făcut, s-o mai vedem pe bunică-mea, să mă mai mintă că e fericită pentru mine, cum face şi cînd spune că-şi doreşte numai ca apa din viaţa asta să fie la fel şi pe cealaltă lume. Apa cu gust de clor pe care mă chinui tot timpul să o beau, caldă în cadă mă face să-i dau dreptate. Îi sărut sînii mici şi o conving să nu plece. Ne îngrămădim în cada neîncăpătoare nici pentru mine şi ne sărutam pe sub apă. Ieşim repede şi ne plictisim cîteva minute, fumăm şi ne întoarcem în pat, pentru ultima dată ar fi fost fericită datorită mie.
-Nu vrei să stai la mine?
-Chiar, nu mi-ai zis dacă ai fraţi.
-N-am nimic, doar o mamă senilă.
-Atunci, aş sta.
-Stai?
-Nu, că trebuie să plec să…
-Dacă nu stai, sper sa nu mai vorbeşti niciodată cu mine.
-Şi chiar îţi sunt aşa de…
-Da.
-Bine. Nu mă…
-Păi, nu, dar nu e vina ta, sper ca-ţi plac glumele astea.
-Eşti un prost.
-Ştiu, de asta vreau să mă schimb. M-ai ajuta dacă nu ai sta.
-Poftim?
-Te iubesc, dar vreau să am altă viaţă.
-Ce viaţă?
-Nu înţeleg nici eu ce vreau.
-Atunci?
-Atunci, sper să pleci.
Aş fi văzut-o ieşind, fără să-şi mai bage mîna în părul încîlcit, prin uşa de la balcon şi m-aş fi dus în cadă relaxat şi fericit, unde aş fi citit cu o cană de cafea alături. „Nu mai trebuie decît să vorbesc cu Alina şi totul va fi cum am vrut. Dacă nu e chiar cum cred că e? Ştiu că e inteligenta, extrem de frumoasă, sîni incredibili, iar fundul nu mă interesează, chiar dacă e perfect. Ea ar sta la mine, ea ar dormi în inundaţia din baie, dacă apa ar fi caldă, iar uşa etanşa; ar merge cu mine şi m-ar ajuta să mă sinucid în canalul tatălui meu, ea ar face orice, pentru că e diferită şi lipsită de prejudecăţi. Ştie ca toate-s prejudecăţi, pînă şi băutul apei. N-am vorbit niciodată cu ea, stă în ultima bancă, tot timpul cu pălăria neagră peste părul blond, cred că vopsit şi cu o eşarfă albastră, chiar şi cînd nu poţi respira în clasă de căldură. Vorbeşte despre nimic tot timpul, rîde mult şi urît, toţi idioţii sunt îndrăgostiţi de ea, citeşte, aproape în fiecare zi altă carte, cred că se plictiseşte uşor, sau consideră numai începuturile importante. Simt un fel de tensiune între noi, dar poate e ca aceea dintre o fată urîtă şi mine, de care eu nu mă simţeam prea flatat, mai ales că aia uita să-şi mai ia ochii de la mine, admirîndu-mă de la jumătate de metru concentrată. Cînd mă uitam la ea, îşi prelungea holbatul mult în spatele meu, ca după o clipă să se uite tîmp în ochii mei. N-o sa fiu un frustrat idiot în continuare, sau o să fiu şi mai frustrat şi mai idiot, o să încerc, măcar să nu stau mulţumit într-un purgatoriu lipsit de chinuri, ca majoritatea.”
I-aş fi dat un mesaj Alinei, iar ea, indiferentă, mi-ar fi răspuns simplu, spunîndu-mi că nu ştie ce să zică, şi atunci mi-aş fi luat halatul roz de baie şi as fi coborît pînă în întunericul umed şi înăbuşitor al subsolului, acolo m-aş fi oprit unde s-a oprit şi tata, încercînd să scap de mine, simţind că suferinţele îmi sunt prea slabe, ştiind că fericirea ne este imposibilă. Cravata roz pe care mi-aş fi făcut-o din cordonul de la halat nu m-ar fi ajutat, cîrligul agăţat norocos de care tata-şi prinsese un nod al cauciucului fusese rupt. Aş fi coborît în mizeria stătută din canal, în apa poate destul de adîncă, ca cea din visul meu. O moarte simplă aş fi vrut, să mă afund în abis, fără speranţă de răzgîndire, gaura canalului, singura ieşire, mi-ar fi fost imposibil de găsit. Nimeni nu s-ar fi uitat la mine, cum nici eu n-aş fi putut vedea soarele printr-un start gros de gheaţă, doar cimentul cenuşiu m-ar fi înţeles şi mi-ar fi distrus visele. Aş fi vrut să mă afund într-o mulţime de şobolani înfometaţi, să-i strivesc sub picioarele goale, să le simt consistenţa moale şi alunecoasă, sau flăcări arzînd mocnit să se înalţe, dacă mi-aş fi aprins bricheta, cînd am văzut că apa fusese scoasă. Aş fi coborît pe scara ruginită care se mişca la fiecare pas, pînă cînd aş fi ajuns la capătul ei. Aş fi stat cu mîinile agăţate de ultima bară şi m-aş fi legănat. Totul ar fi fost mult mai plăcut, aş fi murit singur, m-aş fi simţit mai mult timp în viaţă, totul depinzînd de înălţimea de la care aş fi căzut. M-aş fi lăsat uşor pe spate, împingîndu-mă în perete cu ambele picioare. Aş fi căzut pe cimentul uscat, unde, de data asta, m-ar fi aşteptat Bianca. Nu s-ar fi mişcat, faţa i-ar fi fost afundată în ciment, părul i-ar fi fost cleios, răsfirat în trei codiţe lipicioase, rochia albastră pe care i-o ştiam, pe care parca o purtase dintotdeauna nu-i mai acoperea decît spatele, piciorele negre strălucimdu-i în flacăra brichetei. N-aş fi avut curaj să o mai ating, m-aş fi masturbat încontinuu, aş fi privit-o obsedat ore, ca atunci cînd gazul brichetei s-ar fi terminat, să ştiu că am văzut absolut tot. Aş fi murit alături de singura pe care am iubit-o cu adevărat, care n-a fost numai o obsesie, sau o idee. Era totul. Am fi tăcut cînd mama şi ceilalţi ar fi strigat după mine, sau cînd mama ei ar fi chemat-o acasă. Nimeni n-ar fi coborît, o inundaţie mi-ar fi prelungit viaţa, sau cîteva picături, însă degeaba aş fi lovit în ţevile de metal, oricum le-aş fi atins foarte usor, ca să nu audă nimeni. O iubeam mai mult decît libertatea, însă aş fi aflat că o iubeam mai mult decît mă iubeam pe mine.
Totul ar fi fost altfel dacă Alina mi-ar fi spus altceva. Am fi vorbit fără rost despre nimic şi ne-am fi îndrăgostit de nimicurile complicate ale fiecăruia. Eu aş fi făcut o obsesie pentru ochii ei castanii şi profunzi, pentru sînii pe care i-aş fi văzut plutind, nu într-un vis, formaţi de nori, ci în cadă. Am fi ştiut totul, am fi fost singurii fericiţi continuu. Ea ar fi fost imposibil de înţeles, ar fi avut mii de feţe şi mii de stări, întotdeauna false, şi uneori sinceră cum nu poate fi nimeni. Atunci ar fi avut toate defectele care mă scîrbeau, însă ar fi fost perfectă, toate o făceau unică, eu începînd să accept defectele şi la ceilalţi. Nimic nu mă mai interesa, numai ea şi nimicurile ei. Dacă ea ar fi spus cuvintele unei babe, dacă le-ar fi repetat încet şi ironic, eu m-aş fi îndrăgostit puţin şi de baba care spusese cuvintele alea. Bunică-mea ar fi spus că un vecin e sclerozat, atunci cînd stătea cu un covor în mînă lîngă poarta metalică de bătut covoare, unde era maşina lui parcată, iar cînd ea a repetat, bătrîna mi s-ar fi părut o fiinţă tolerabilă, cu sclipiri de femeie interesantă.
Am fi stat tot timpul împreună, fără să ne înţelegem şi fără să ne putem plictisi, iar eu nu mă puteam enerva niciodată. Nu conta ce făcea, făcea totul, iar eu vedem în orice un motiv de-a o iubi mai mult. Am auzit că li s-a mai întîmplat unora să creadă c-au simţit ce-aş fi simţit eu, doar îşi imaginau. În prima zi am fi ieşit pe bloc, am fi fumat şi-am fi dat foc manechinului, mi-aş fi tatuat tricoul cu smoala de pe pietrele pe care, după extaz, păşind de pe-un bloc pe altul, le-am fi aruncat în geamurile maşinilor şi ale balcoanelor închise. Am fi ştiut că suntem mai liberi ca toţi, şi am fi fost mulţumiţi, orbiţi în faţa limitelor pe care nu le depăşeam. Făceam tot ce voiam, visele noastre fiind legate numai de noi. Ştiam cum am apărut, care era scopul vieţii noastre, zeul nostru, viitorul nostru şi faptul că am fi fost singurii fericiţi, imuni la tot din afara noastră.
Mama n-ar mai fi existat, doar ea şi diferitele locuri unde ne prefăceam că facem copii. Nu puteam face asta tot timpul, limitele noastre ar fi existat, totuşi, erau cele fizice, însa restul era infinit. Am fi citit împreună limitaţi, visători, fiecare pe ai săi, şi eu n-aş fi scris, şi nu aş fi înnebunit, şi nu m-aş fi sinucis cu o secundă după ce i-am dat un telefon soră-mii, care trebuie să fi venit şi cred că mi-a şi citit viaţa, poate chiar a încercat s-o publice. Poate va fi o carte unică, poate că nu au mai scris rataţi idioţi cărţi, poate nu s-a mai născut un idiot care să poată scrie ca mine. Îmi vor urma exemplul alţii care gîndesc ca mine, încurajaţi de succesul posibil al prostiei ăsteia. Astfel se va forma un nou curent, la fel cum au fost unele în care scriitori, cărora le era aproape imposibil să se exprime, scriau şi erau apreciaţi.
Printează
de mallev
cum trebuie să ţin mâinile în buzunare
despre indiferenţă
cum pot respira pe partea cealaltă a drumului
despre cum vreau
conştient că degeaba încerc
voi întreba despre tine maximiliana despre sora ta moartă
despre suferinţă
cum poţi să îmi atingi sufletul
despre cum învăţ
voi întreba despre sensul cuvintelor
cum se spune că nimic nu înseamnă nimic
cum pot avea
voi întreba despre etajul zece
sunetul pielii îndreptat spre fereastră
cum va zâmbi cu un moment înainte
despre cum ascund
voi întreba despre mâini
cum se scrie fetiŞ
şi o să lipesc pe mine tot ce se potriveşte
cât un ocean
despre cum se face nebunia
telefonul
distanţa
dorul
gândul
sex
avionul
aeroportul
ora
dragostea
ezitarea
nemulţumirea
vreau să ştiu maximiliana
să fiu în mişcare
jucăria
& febra
Printează
de dumitru buzatu
sero te amavi, sero te amavi
n-ai ştiut niciodată să strigi
să urli în pustie
să te faci de rîs
ci doar să mănînci mititei şi să bei bergenbier
n-ai ştiut niciodată să plîngi în direct
te-ai lamentat în suspin de curvă şi orizont desenat
prin gaura cheii
m-ai tot mîngîiat pe creştet cînd ti-am recitat poezii
în clasa a treia
m-ai părasit cînd am furat prima ta carte din librărie
cînd am parcat sania într-o iarnă
în faţa ta şi-a noilor amintiri din plastelină
mirosea a portocale şi carioca
a lumini de neon împachetate
pentru priviri hulpave şi bucuroase şi-adevărate
chiar dacă nu ştiam să citesc prea bine
şi-mi era încă teamă de moş gerilă
patria mea cu proteză dentară şi coapse desenate cu pixul
te-ai prostituat cu zilele mele
mi-ai rînjit în faţă cu dinţii de viplă cînd răsăritul
şi primele vise indecente şi copilăria
s-au îndrăgostit de tine
înaite de vreme
cînd îţi mai scriam
cu cretă albastră povestea îngheţatei polar
şi te aşteptam sub scară să-mi arăţi chiloţeii cei noi
cu răţoiul donald şi mickey mouse
cînd orgasmul primăverii era singurul adevăr
de chewing gum
şi singura părăsire acceptabilă
patria mea fără amintire cu domnitori de savarină
mîzgăliţi cu frişcă
n-ai ştiut niciodată să mori
chiar dacă păreai nemuritoare pe diguri pustii
n-ai ştiut decît să urinezi din picioare peste tăcerea lor
şi peste şcoală
peste alimentara mioriţa şi berăria căţeaua leşinată
cînd pentru prima oară
mă căuta o fată
patria mea cu proteză dentară
Printează
de cheguevargas
Eu m-am schimbat. Vreau să fiu adevăratul ratat. Viaţa nu are nici un rost dacă o trăieşti pentru un scop de rahat. Voi trăi ca şi cum fiecare secundă e ultima. Asta ştiu toţi, dar ei nu ştiu că moartea este scopul suprem. Să nu treacă o secundă fără ca eu să nu mă gîndesc că viaţa nu are nici un rost dacă nu o trăiesc la limită. Să fac absolut totul ştiind că nimic nu e anormal, absurd, numai viaţa trăită la fel ca toţi este cea mai mare prostie. Niciodată nu ma voi schimba, limitarea mea va fi în absolut. Este numai o idee, o propoziţie, e propoziţia limitării perfecte. Este o limitare mult deasupra lui dumnezeu şi a oricăror limitari. Nu am nimic, nu vreau nimic şi zic asta pentru că nu pot avea nimic. Sunt ratatul care şi-a gasit destinul, necomplexat şi liber, ăsta sunt eu. Toţi au idei, toate sunt corecte, la fel cum toate sunt nişte gunoaie pentru limitare. De ce să fiu un ratat limitat ca toţi, în loc să fiu un ratat unic? Limitarea este universală, nu este nimeni deasupra ei, chiar dacă majoritatea nefericiţilor nu cred asta. Lucrurile adevărate nu sunt cunoscute de mulţime, daca ar fi, toţi ar fi diferiţi, nu ar exista grupuri, societate, locuri de muncă, viaţa programată. Oamenii sunt liberi, toţi sunt nebuni, dar numai unii ajung în ospicii. Complexele şi ideile i-au marginalizat, în loc să ne fie exemple, ne complacem în mediocritate, în nefericire. Nu există viaţă atunci cînd nu gîndeşti ca ei. Libertatea ne face unici, dar nu o acceptăm, ne ducem spre moarte resemnaţi. Ar trebui să le fim superiori animalelor, ar trebui să fim liberi, să gîndim pentru noi, să conştientizăm că viaţa trebuie să fie lipsită de reguli, de constrîngeri. Voi fi singur în nebunia mea, voi fi nefericitul care nu va spune nimic nimănui, voi fi nefericitul care îi va face pe idioţii majoritaţii să fie fericiţi în mizeria gîndirii lor.
Sunt un şobolan fricos chiţcar ce se viseaza scriind o carte. Ea va fi despre tot ce n-a fost scris vreodată. Stai c-o carte a unui ratat în mînă şi aştepţi să ai revelaţii, dar ai prea mult de aşteptat, totul stă în ultimul cuvînt, dintr-o alta carte, un album cu nume de morţi şi cu trei cuvinte despre viaţa lor. Să amesteci cuvinte, să nu trăieşti nimic, mai bine-ţi bagi pula-ntre degete şi aştepţi trist schimbarea la faţă. Dar încă nu scriu o carte într-o carte, încă nu visez, adormit sunt de mult, doar îmi imaginez că sunt un nimic treaz. Eu nu vreau să schimb societatea, să le fiu unor idioţi de folos, să fiu un exemplu copiilor, să încerc să-i fac pe toţi să vadă adevărul din credinţele mele, vreau numai să cred eu în ele. Idiotul care-mi va fi citit cartea, publicată va fi doar cînd voi avea eu pe strada editurii o editură, va trebui să se mulţumească numai cu ideea falsă din a doua propoziţie a paragrafului. Dacă totul e nimic, nimic e totul, doar limitaţii nu văd egalitatea dintre capitolul ăsta, sau primul şi unul din „Bătrînul şi marea”. Nimeni nu ştie nimic, numai unii cred foarte mult în ceea ce zic şi-i fac şi pe alţii să creadă că e ceva acea idee.
Acceptă şi aleargă spre mine, numai noi printre maşini, cîţiva kilometri în fiecare seară, săptămîna asta e a mea; geamuri cu lumini intermitente şi semafoare încontinuu roşii, toate invizibile, numai ziua ştiu că totul trebuie să fi existat şi în întuneric. Ştiu că e o prostie, în fiecare noapte ne întîlnim mai departe de casa mea, dar ea încearcă să-mi spună că tot ea mă iubeşte mai mult, doar că are un alt mod de a-mi arăta. Ne aruncăm în iarba fraged uscata şi ne sărutam, nici nu vrem mai mult. Visăm, ea are mii de gînduri, eu încerc să i le ghicesc. Stăm îmbrăţişaţi, pînă cînd soarele ne trezeşte şi ne deschide pleoapele, iar noi continuăm să vorbim despre nimfete nihiliste, care se vor forma în şcoala ei de feministe. Ne întoarcem acasă, apoi stăm în aceeaşi bancă şi continuăm jocul codat.
-Să ştii că am început şi eu să mă uit după nimfete.
-Eu sunt un pedofil abstinent. Abstinent de la pedofilie şi de la imagini porno cu fetiţe, nu găsesc niciodată, doar privesc ca Humbert Humbert nimfete. Cam toate sunt nimfete.
-Ba nu!
-Sînt foarte multe, chiar dacă nu-s tot timpul, uneori sînt.
-Te pricepi?
-Mai vorbesc uneori cu nimfete. N-au cum să fie tot timpul nimfete, dar cînd sînt în preajma mea, sînt.
-Le vezi pe stradă şi începi să vorbeşti cu ele?
-Da, apoi le dezbrac şi le violez, dar să nu spui asta nimănui. Nu e ceva imoral în asta, nu? Nimfetelor le place, mie la fel.
-Bine…cu ce nimfete ai vorbit?
-Chiar am vorbit cu una, aia chiar vorbea, iar imaginaţia ei era superioară oricărei nimfete posibile. Şi a mai fost ceva mai interesant cu alta.
-Ceva interesant…
-Poate am să-ţi spun vreodată. Şi nimfeta aia are noua ani, e o ţigăncuşa frumoasă, cu vocea subţire şi suava, ori certăreaţă, ori supusă şi cumva vicleana. Nu pare a spune niciodată chiar tot ce vrea. Atunci mi-a povestit despre un boşorog, care are o casă, una părăsită de cînd eram eu mic, însa mi-a zis că el a cumparat-o. Mi-a spus atunci că l-a ajutat pe bătrîn la curăţenie, i-a făcut focul, i-a făcut de mîncare şi el i-a dat foarte mulţi bani. Mi-a povestit cum se uitau ei la filme, iar ea îi traducea din spanioală în engleză, asta fiind limba în care se înţelegeau, el fiind italian. Am mai întrebat-o cîteva lucruri, pîna mi-a marturisit că a şi dormit o dată cu el. Nu mi-a zis exact ce au făcut, mi-a dat cumva de înţeles că doar au dormit, dar eu, băiat inteligent, trebuia să-mi dau seama că minte. O nimfeta perfecta.
-Aş vrea să vorbesc şi eu odata cu ea.
-Oricînd, mergem la bunică-mea şi putem vorbi cît vrem cu ea, se plimbă prin sat tot timpul. Maică-sa e plecată în Spania, taică-su-i un beţiv ratat, iar ea e o fetiţă fericită, toţi din sat o cunosc şi o cheamă să mănînce la ei, o spală şi au grijă de ea.
-Şi ai vrea s-o…fuţi?
-Aş vrea să fac dragoste cu ea. Să stăm pe o pantă abruptă într-o padure, la picioarele noastre să se întindă o prăpastie infinită, iarba fragedă să ne facă să visăm. Să stăm unul lîngă altul, să stea deasupra mea şi să încerce să mă lovească, apoi să ne rostogolim pîna aproape de prăpastie, dar să nu ne oprim. Totul să se sfîrşească într-un sărut fară sfîrşit. Să-i simt limba micuţa împotrivindu-mi-se, dinţii care poate încă îi mai sunt de lapte, picioarele subţiri negricioase încercînd să-mi împiedice mana ce urcă spre fustiţa ei vişinie, care-i acoperă genunchii strîmbi. Stăm singuri în adîncul pădurii, soarele puternic de amiază incearca sa ajunga pînă la noi. Ea luptă cu mine, nu are nici o şansă, degeaba ar ţipa, poate că nu ştie asta, poate că nu vrea. Mă opresc şi o las să mă pălmuiască. Stă deasupra mea, cu chiloţeii, a căror culoare n-o ştiu, pe pieptul meu şi nu se opreşte. Eu rîd şi îmi aşez mîinile pe picioarele ei fierbinţi. Se opreşte şi-şi apropie buzele ţuguiate de ale mele, alunecîndu-mi caţiva centimetri de pe piept. O las să încerce să-mi străpunga dinţii, o las să mă lingă ca un căţelus fericit pe faţă, pe gît, pe piept, cînd, prin chiloţeii ei portocalii, simte erecţia mea. Se ridică, se aşează pe picioarele mele, eu vreau s-o văd şi ma sprijin în coate. Priveşte spre şortul meu şi cu o mişcare rapidă mi-l trage sub fusta ei. Prin chiloţii aproape invizibili îmi simte cu ambele mîini penisul. Se uită în ochii mei, dar nu găseşte nici o aprobare, asta neîmpiedicînd-o să continue jocul. Se uită din nou la mine, iar eu îi spun să se apropie. Cu mîna stînga o scap de şnurul inestetic al chiloţilor şi o împing peste mine cu dreapta. Ea, împiedicîndu-se de picioarele mele, cade pe aşternutul de muşchi al copacului care ne-a salvat de la căderea în abis. Mă dezbrac, în timp ce sunt excitat la culme de imaginea de sub pînza vişinie. Ea se dezbracă în acelaşi timp cu mine şi se lasă pe spate, cu faţa spre cerul lipsit de nori ascuns printre frunzele castanului. Îi simt labiile cu degetele şi apoi o fac să ţipe cînd încerc să o dezvirginez. Cu toate că o doare, se uită cu ochii înlăcrimaţi la mine şi îmi spune să nu mă opresc. Totul dureaza cîteva minute, în care ea ţipă şi tremură incontinuu.
-Apoi iţi scoti o ţigară şi o fumezi, nu înainte de a te arunca în prăpastie împreună cu ea.
-Să ştii ca tot pe tine te doresc mai mult.
-Aham… cum mă vezi pe mine?
-Stăm în bancă, profesorul de romîna intră, uite-l, iar eu mă joc în chiloţii tăi toată ora, apoi mă fac că scap o radiera şi îmi folosesc limba, ca…
-Ok, să te vad.
Încerc să-i deschid cureaua roşie, dar mă opreşte.
-Bine, eşti în stare.
-Sunt în stare de orice. Am să ies şi am să te aştept afară. Mergi la mine?
-E prea uşor, ăsta nu zice nimic, nici n-ai voie să zici ceva cînd ieşi afară din clasă.
-Pe cine interesează asta? Mergi?
-Bine.
Ies din clasă prinvindu-l în ochi pe bătrîn şi o astept sprijinindu-mă de caloriferul care înca mai dă căldură, cînd afară sunt douăzeci de grade. O aştept zece minute, apoi intru exasperat în clasă.
-Acum poţi să iesi, spune profesorul, iar ea îi răspunde că nu mai are nevoie. Auzisem eu voci din clasă, chiar şi pe a ei, dar mă gîndeam la altceva în timp ce priveam foste colege scriind la tabla.
-Nu-i nimic, mergem în pauză. Trebuia totuşi să ieşi.
-Acum?
-Nu , cînd te aşteptam.
-Bine. Se ridică şi iese, aşteptîndu-mă ca sa mergem la mine.
Mai era mult din oră, mi-ar fi plăcut să fi fost numai doua minute, iar proful s-o vadă aşteptîndu-mă în faţa uşii, relaxată pe calorifer. Eu n-as fi greşit cu nimic, însă ora abia începuse. Fac ceva simplu, deschid o melodie, îi spun o poveste profului cum că mamaie-mea e pe moarte, iar mama m-a sunat, şi el mă lasă sa plec.
-Bravo, ai cîştigat.
-Nu, tu ai cîştigat.
-Ce?
-Ai sa vezi.
-O, da…
Ieşim din şcoală, portarul admirabil de curajos, dar labagiu, nici una la care se bagă în seamă nu-l priveşte altfel decît ca pe un bătrînel pervers amuzant, ne salută şi ne întreabă dacă am terminat orele. Nu-i răspundem, decît dacă scosul pachetelor de ţigari şi aprinsul lor poate fi un raspuns. Aş fi vrut să ne urcăm în maşina mea, dar e la fel de bine şi-n autobuzul mizerabil, destul de gol, totuşi, la ora unşpe.
-Vrei să nu vorbim deloc pînă acasă?
-De ce să nu vorbim? Vreau să aflu povestea aia interesantă cu nimfeta.
-Dacă nu ţi-a plăcut nici măcar visul meu, aia e oricum un nimic pe lînga ce vreau.
-Îmi imaginez, adica ştiu. Dar nu vreau.
-Hai, dă-mi şi mie ziua asta din săptămînă şi-ţi dau o săptămînă în locul ei.
-Bine, dar ţipetele nu se pun, nu?
-Nu, nici rîsetele. Şi rîdem pînă acasă de încercările de limbaj nonverbal şi din alte motive idioate. E plăcut să te saruti cand nu ai altceva de facut. Vreau o lume în care oamenii să nu facă altceva decît să se sărute. În spasmele morţii se tîrăsc spre buze nesărutate înca. Sinucigaşi care nu mai pot suporta durereile buzelor pline de sînge ale partenerei înlăcrimate, o îmbraţişeaza într-un ultim sărut, în care şuvoiul din beregat ei îi dă curaj pentru ultimul pas. Oameni degerînd încercînd să fure căldura din corpurile moarte spre care înoată.
Eram singuri în apartament, bunică-mea, baba de jos, care nu mi-e rudă, s-a uitat speriată la mine şi la ea, apoi, după ce a auzit zgomotele patului, cînd am ieşit s-o conduc, mi-a zîmbit fericită, cu subînţeles, fapt ce i s-a parut cam anormal Adelinei. I-am explicat de ce, ea cam ştia că bunică-mea ar fi putut să ne auda, şi nu şi-a schimbat stupefacţia într-o grimasă de înţelegere, cum nu ar fi făcut nici dacă i-aş fi spus tot adevărul, dacă l-aş fi ştiut.
-Şi chiar ai fi vrut s-o fuţi?
-Ţie iţi place să fii condusa, eşti o femeie cu prejudecăţi.
-Am uitat de jocul nostru idiot. Sau bine, îmi plac unele idei de-alea tale, sau nu mi-a plăcut deloc ultima, n-am mai suportat-o. Voiam să-mi zici că mă iubeşti.
-Te iubesc.
-Simţi asta?
-Nu.
-Şi eu.
Nu m-a mai sărutat, a urcat şi s-a dus într-un colţ unde să fie cat mai departe de mine. Am înconjurat autobuzul şi i-am scris pe geamul prăfuit că o iubesc. Am încercat s-o fac să se uite la mine, dar n-am reusit. Am vrut să urc, dar uşile erau închise, autobuzul se pornise, aşa că am încercat sa ma ţin după el, ţipînd că o iubesc. M-am întors acasa confuz, unde am vorbit cu bunica vreo ora:
-Mamică, ti-e bine, ce mă bucur pentru tine.
-Du-te-n pizda mă-tii, nu mi-e chiar atît de bine.
Liniştea m-a ajutat să aleg cele mai bune cuvinte posibile. Nu înţeleg cum de-a rezistat baba atît de mult fără să-mi spună ceva, însă are experienţa privitului în gol. De cînd i s-a stricat televizorul, îşi ia un scaun şi-l aşează în faţa blocului, unde stă şi păzeşte uşa deschisă de la magazia ei. Scopul e să nu auda de la copiii mici „buna ziua!”, ca să-i poată pîrî. Se adună cu înca două babe la o sticluţă de Tanita, dar nu se îmbată prea tare, ori că nu are bani, dar mai sigur e ca nu vrea să pară in faţa tinerilor părinţi nedemnă de încredere. Intrat în cameră, am început să mă întreb cum de-am rezistat o ora în lumea bunicii, mai ales că sticla de lichior lipsea.
M-am dus in boxa din cauza căreia l-am găsit pe tata atunci, atîrnînd de o banda de cauciuc de la un motor din fabrica de lemne, unde el lucrase cu o lună înainte de a se sinucide. Am vrut un borcan din boxă, am intrat şi l-am luat, însă cînd am vrut să ies, ochii mi se obişnuiseră cu lipsa de lumină şi am văzut o umbra mai întunecată în bezna despre care nu credeam că duce undeva. Pe el l-am găsit acolo, unde tavanul coboară pînă la nivelul picioarelor, lovinduşi coastele de gura unui canal, picioarele plutindu-i în apa stătută de luni, de la ultima inundaţie. Nu mi-am dat seama că e el, m-am speriat cînd i-am atins părul şi mi-am dat seama că e un om, m-am ridicat, m-am lovit de zidul de ciment şi m-am rasfirat lîngă el. Se întunecase, nici măcar lumina lunii nu pătrundea prin geamul din capătul culoarului. Nu ştiam unde mă aflu, am mers în patru labe prin spatele idiotului, fară să ştiu că el atîrna degeaba, fara să-l mai pot vedea, doar îi simţeam mirosul dulceag. Am ajuns la capăt, cu mîna atingeam linia unde tavanul şi podeaua se uneau. Eram în coşmarul meu, în care eram pierdut printre firicele de praf, mergînd în lungul unei borduri. Aşteptam să mă trezesc şi să-i zic soră-mii c-am avut iar acel vis. Plîngeam gustînd praful adunat în vata lipicioasă. Tremuram şi-mi ştergeam sîngele care-mi curgea din gura şi de pe frunte de mînecile tricoului. Dacă nu ar fi venit mama după mine, şi eu as fi fost mai rezistent şi n-aş fi leşinat a doua oară, m-aş fi sinucis şi eu. Nu credeam că mai este vreun alt drum, nu ştiam nimic, ajuns în faţa nimicului, am vrut să văd pînă unde duce, dar nu am reuşit. Tata, ajuns în faţa infinitului, a coborît spre marele nimic. Tot ceea ce trăieşti nu e decît ceea ce vrei tu să crezi că trăieşti. Am trecut pe lîngă întunericul de nepătruns, imaginîndu-mă curajos şi nebun, aruncîndu-mă cu capul în jos în piscina dintr-un alt vis, dar am mers mai departe şi am intrat în boxă. Nici mama nu mai intrase acolo, am luat doua sticle de vin şi m-am întors în cameră.
Printează
de Sorin-Mihai Grad
Vă anunţăm apariţia pe www.egophobia.ro a EgoPHobia #21 în care în postura de invitat apare nu un scriitor, un filosof sau un artist ci un curent artistic deja cunoscut cititorilor revistei noastre, Steampunkul, cu materiale în limbile română, engleză şi franceză semnate atât de autori străini cât şi români, precum Adrian-Silvan Ionescu sau Florin Pîtea. Unele dintre aceste texte au fost scrise în exclusivitate pentru EgoPHobia, altele au fost traduse în premieră în limba noastră, cum e cazul istoriei motorului cu aburi de Robert Henry Thurston. În completarea secţiunii “invitat” vine şi “imagini”, unde vă prezentăm un grupaj de fotografii steampunk. Tot în acest număr inaugurăm rubrica “fereastra latină” prin intermediul căreia Simona Dăncilă prezintă publicului român scriitori de limbă spaniolă, la secţiunea “filosofie” continuă ciclul articolelor de filosofia filmului, iar la “English” avem două articole foarte interesante, despre concrete poetry şi respectiv despre poezia americană post-9/11. Vă dorim lectură plăcută!
EgoPHobia #21 - cuprinde: (mai mult…)
Printează
de dumitru buzatu
de fiecare dată cînd numeri pietrele uiţi una în buzunarul de la spate una la primărie alta pe luciul apei alta în ferestrele copilăriei şi te trezeşti cu palmele goale şi asudate de vreo trei fire de nisip şi de nostalgia curajului de astă vară
Printează
de stelar92
*
te’am aşteptat aşa cum aşteaptă un copil
seară de seară aceaşi poveste
cu inocenta dorinţă de a nu adormi înainte de final
şi iată’mă copil mare
speriat
neştiutor
dacă mai e vreme de vise urâte
dacă…
[s.a.m.d.] - mai bine nu
iar tu îmi vorbeşti despre şanse pierdute contratimp
au fost patru întrebări cu răspuns rapid
acum e rândul tău
- patru poeme cu fobie de zi
pe care să le citeşti seară de seară
când copiii cuminţi dorm
şi adulţi smotociţi pun intrebări cu răspuns rapid/toată noaptea
**
1)unde am rămas?
am rămas fără haine
fără mătreaţă fără păr fără unghii
mai viu ca niciodată
am rămas o flacără întoarsă
fără fum
fără cenuşa din care să mai renască ceva
am rămas o idee emo într’un colţ de memorie
pe care din când în când o loveşte vreun fluturaş
de badminton al vreunor palete albastre
[s.a.m.d.] - m’ai ratat complet
;
2) cine stă în spatele monitorului?
cititorii îmi spun de o vreme că suntem
complementari ca doza de umilinţă
dintr’o persoană mult prea încrezută
şi asta nu ar fi atât de rău
dacă n’ai înţelege dinainte
cine stă în spatele monitorului
poate întradevăr
eşti prea orgolioasă să accepţi interpretările altcuiva
dar te’am înţeles umpic prea târziu
-nu’i aşa?
;
3)nu e loc pentru amândoi?
eu sunt băiatul ăla cu părul în ochi
în urechi în nas în gură
scrâşnind din plombe până la fărâmiţare
până la ultimul supraefort pe centrul de voinţă
iar tu
o statuie morocănoasă
care îşi primeşte an de an tributul
acelaşi marş solemn pe aceaşi muzică funebră
[s.a.m.d.] – ne’am ratat reciproc
;
4)dar copiii cui rămân?
ne’am născut odată cu prima
simbioză dintre un cerc şi un bastonaş
într’o eternă divinizare a cuvântului
iar azi am golit pereţii de icoane
cu cerneală neagră altarul am stropit
curând mă voi închina acestei coli
iar corul greierilor gânditori
cânta’vor poezii postmoderniste
pe două voci
[s.a.m.d.] - dar asta nu te priveşte
***
îmi rămâne doar s’aştept întâi aprilie să’mi cer deci
scuze pentru păcăleala asta puerilă
Printează
de dumitru buzatu
welcome to the machine iubind cîntînd sperînd cu florile de liliac ne-aliniem pe rînd mac mac welcome to the machine să învăţăm să colorăm să xeroxăm să ne iubim în ritmul cunoscut bim bim welcome to the machine
Printează
de Denise-Ioana Cirlomaneanu
1.
să ne ţinem de mînă ca într-o minciună
să mergem în parc
să ne aşezăm pe o bancă
acolo aerul n-o să mai fie doar o idee
acolo o să mă pot uita liniştită în ochii tăi
o să văd golul
o să-mi văd umbra cafenie acoperindu-ţi pupilele
în semn de salvare
am obosit atît de rău
dragostea mea
fiecare cuvînt mă spintecă
fiecare corp greoi cu respiraţia lui necontrolată
mă scoate din minţi
am ajuns în Ţara Orbilor
îi văd mereu de la cămin spre staţia de autobuz
îmbrăţişînd gardurile
stîlpii de înaltă tensiune
semafoarele
panourile cu reclame
vitrinele
sînt atît de fericiţi
ei intre ei
pipăind cu degetele zidurile
orbecăind pe culoarele înguste
acum înţelegi de ce mă dezgustă totul?
lipeşte-te tu de mine
tîrăşte-mă printre copaci cu dragoste
ca pe propriul tău copil
mi-e clar că nimic n-o să se mai întîmple
2.
vezi copacii uscaţi din faţa grădinii botanice?
ne seamănă atît de bine
ei şi tăcerea lor
şi imaginile care trec prin ochii noştri ca printr-o gămăile de ac
n-avem ce să mai cîrpim cu ele
m-am gîndit de foarte multe ori la mine
şi la ce-o să fie
n-o să mai fie nimic
generaţia mea nu există
am pierdut totul
fiecare revoluţie
fiecare schimbare de paradigmă
am ieşit discret din istorie ca dintr-o sală goală
ani de zile m-am gîndit la lucruri imposibile
la flori
la mîini calde
la castani înconjurînd şerpii de beton
astea m-ar fi liniştit
dar nu
mai bine mergem la tine
ne luăm în braţe în vîrful patului
sînt atît de obosită
mai bine citim o carte
vedem un film ceva
nu vezi
lumea e plină de altruişti atîta timp cît astea există
să lăsăm marile bulevarde
să lăsăm pieţele aglomerate
şi plînsul
şi sexul
şi noaptea ca un animal blînd
să nu ne amestecăm aici
soarele apune la fel pentru fiecare
cît să te mai joci cu asta?
mai bine am face bani
mai bine ne-am îngriji creierul şi venele zdrenţuite
aici sub tufele de magnolii
ţine-mă de mînă
dragostea mea
sîntem frumoşi şi muţi
3.
sîntem frumoşi si muţi
dar măcar tu să faci ceva în viaţă
un film cu tine ar înconjura lumea
un film cu tine
şi cu scrisorile prietenelor tale
o să te duci după fiecare
şi fericirea ta
va fi fericirea unui copil pescuind răţuşte
seara la bîlci
eu nu mai însemn nimic
sînt un hău adînc
o groapă în care nimic nu mai cade